Aripa frântă a cocostârcului

Și întreaga liniște, în care mă scufundasem fără nicio reținere, a fost spulberată ca un pahar de sticlă azvârlit cu putere în perete. Rețin acea revenire în realitate ca o durere interioară, mai întâi pregnantă și pierzându-se apoi din ce în ce mai mult, în același timp cu asimilarea lumii înconjurătoare, a ierbii bătătorite sub tălpi, a cerului întunecat și-a adierii ușoare a vântului cu miros de frunze proaspete. Când țipătul s-a auzit încă o dată alergam deja spre pod. Cumva inconștientul făcuse legătura între apa învolburată a fluviului și viața cuiva aflat în primejdie, fiindcă auzul nu mă împinsese de unul singur în direcția respectivă. Pentru asta ar fi fost nevoie să mă opresc și să ascult cel puțin încă o dată glasul plin de disperare care-mi cerea ajutorul – așa avusesem impresia, dar poate că fusese numai un sunet fără o rezonanță logică, așa cum se întâmplă în cazurile când ne pierdem complet cu firea și nu mai acordăm vreo importanță dicției, deschidem gura și slobozim vocalele la întâmplare.
M-am întrebat de câteva ori, după toate cele întâmplate, dacă m-aș mai grăbi atât de mult să-mi joc rolul de salvator în cazul în care-ar fi posibil să mă găsesc din nou la începutul acestei aventuri. Oricât m-aș convinge de contrariul, știu că nu-s un individ îndeajuns de lipsit de empatie încât să procedez altfel, chiar dacă aș prevedea neplăcerile pe care mi le va produce fapta mea de eroism. Înainte de asta nici nu mi-ar fi trecut totuși prin minte că aș fi în stare să rănesc o altă ființă, să ajung să trăiesc sentimente atât de profunde de ură încât să-mi petrec nopțile rostind înjurături și punând la cale planuri dintre cele mai odioase.
Ar fi fost suficient ca, în timp ce alergam spre malul fluviului, să mă fi împiedicat și să mă rostogolesc prin iarbă. Minutul ăla scurs până ce-aș fi reușit să mă pun iar în mișcare probabil că m-ar fi scutit de cele ce aveau să urmeze.
Odată ajuns la marginea podului, am văzut agitația din apă și ceea ce părea a fi o pereche de brațe agitându-se la suprafață. În locul țipetelor se mai auzeau doar niște bolboroseli. Lumina felinarelor era prea slabă ca să-mi ajute în vreun fel. În timpul cât mi-am făcut curaj, am ieșit din pantofi și i-am pus cu grijă pe o bancă din apropiere. Abia ce plătisem o mică avere pe ei și nu intenționam să-i pierd. Am încercat apa cu degetele de la piciorul stâng și mi s-a părut destul de suportabilă încât să plonjez fără alte prevederi. Din câteva bătăi de brațe ajunsesem deja lângă omul din apă. Până să-mi dau seama de poziția lui, astfel încât să mă strecor pe la spate și să-l apuc bine de subsuori, așa cum observasem că se procedează în asemenea cazuri, m-am simțit tras în jos. Acum venise rândul meu să mă zbat ca să rămân la suprafață, în timp ce individul mă împingea cu mâinile și picioarele, de parcă ar fi vrut să se cațere pe mine. Pentru câteva momente, între două înghițituri din fluviu, m-am gândit că urma să am parte de-o moarte foarte stupidă. Posibilitatea asta m-a făcut să las deoparte bunele maniere. Am început să lovesc și să-mi înfig unghiile în trupul agresorului. Strânsoarea a slăbit și m-am putut ridica să trag aer în plămâni. În mod preventiv, am aplicat o lovitură de cot înspre ceea ce mi se părea a fi capul individului. A încetat deodată să se zbată și l-am simțit cum alunecă pe lângă mine. I-am trecut un braț în jurul pieptului și l-am cărat spre mal. Un geamăt înăbușit m-a avertizat să începea să-și revină. „Omule, stai potolit, altfel ne curățăm amândoi. Ai încredere și lasă-te ghidat de mine. Nu mai opune rezistență.” L-am simțit devenind moale și mi-a fost ușor să-l port mai departe. Curând atingeam solul cu tălpile. Abia de-acum începeam să resimt greutatea individului, așa cum continua să stea agățat de mine. Îmi ajungea până la umeri, dar cântărea aproape de două ori cât cineva de statura lui. Tușea și vărsa apă din el. Încă nu era în stare să se deplaseze singur. L-am sprijinit până ce am urcat dalele de piatră și l-am așezat pe banca unde-mi lăsasem pantofii. Rămăsesem cumva înțepenit într-o parte și-am încercat să mă îndrept. Un junghi puternic în coloană m-a făcut să strig de durere și să mă prăbușesc pe bancă.
Individul stătea aplecat în față, cu coatele pe genunchi. Trupul îi tremura fără oprire. Avea spasme și un șuvoi de apă i se scurgea printre maxilarele pe care i le-auzeam lovindu-se și scârțâind. Două fire de sânge îi ieșeau din nări. „Îmi pare rău pentru asta, i-am spus. Am fost obligat să te lovesc.” Și-a întors fața mare spre mine. Cred că a încercat să-mi zâmbească. Nu puteam să-i ghicesc vârsta. Oricât între treizeci și patru-ș’cinci de ani. Hainele lipite de corp îi scoteau și mai mult în evidență kilogramele în plus. „Ar fi bine să chemăm o salvare”, i-am sugerat. A clătinat cu putere din cap. „Nu… nu nevoie.” Poate că sentimentul de vinovăție instalat în urma cotului expediat în figură m-a determinat să-mi împing și mai departe atribuțiile de salvator. „Nu locuiesc departe de aici. Ți-ar prinde bine ceva cald și niște haine uscate. Crezi că poți să mergi?” Propunerea asta i-a convenit. A vorbit clar, cuprins de-o energie nebănuită. „Gândul la o băutură caldă m-ar face să merg și până la capătul pământului.” Faptul că tocmai trecuse printr-o experiență atât de teribilă nu-i alungase simțul umorului. Dacă pe moment l-am găsit îndeajuns de amuzat încât să i-o arăt, în viitorul apropiat urma să mă scoată din sărite fiecare din tentativele lui de glume, rostite cu sarcasm și-o inocență prefăcută. Mă întreb în ce fel ar evolua viețile oamenilor dacă ar fi capabili să prevadă încotro va duce fiecare din faptele sau deciziile lor. Câtă vreme însă așa ceva nu e posibil, vom continua să ne-aruncăm de pe vârfuri de stâncă, având încrederea că vom ateriza în ape liniștite și de temperaturi tocmai potrivite pentru un înot de relaxare.
După ce l-am ajutat pe individ să se deplaseze până la mașina parcată în apropiere, am pus câteva pungi și cârpe pe banchete, ca să nu le îmbibăm cu apă. Mi-a spus că se numește Johnny. „De la Ion?” l-am întrebat. „Nu, de la Răducanu.” Încă una din glumele alea seci în urma cărora afișa un rânjet larg și aștepta măcar un zâmbet ca replică. I-am făcut pe plac. Între timp se oprise din dârdâit. Aveam căldura pornită.
– Ce părere ai de toată chestia asta?
– Ai avut noroc să fiu prin preajmă.
– Ei, da. Încă vreo câteva secunde și gata, m-aș fi dus să dorm cu peștii.
– Nu e cel mai bun loc unde să-ți încerci abilitățile de înotător, mai ales dacă n-ai destulă experiență.
– Dar eu nu știu să înot deloc. Am o problemă la brațul drept și oricum nu m-a pasionat niciodată.
– Adică…
– Vrei să mă întrebi cum de-am ajuns în fluviu?
– Da.
– M-am dus pe pod, exact la mijloc, unde am socotit că o fi mai adâncă apa, și m-am aruncat.
Parcă mi-ar fi vorbit despre o plimbare prin parc. Părea chiar puțin amuzat. Restul drumului a rulat într-o tăcere stânjenitoare. Nu voiam să deschid gura și să spun ceva nepotrivit. Era primul sinucigaș cu care aveam de-a face și bănuiam că genul ăsta de nefericiți au o fire ceva mai sensibilă. Acum îmi dau seama că Johnny ar fi putut detensiona atmosfera cu ușurință, dar aștepta probabil să asimilez pe de-a-ntregul ceea ce tocmai îmi spusese. Intenționase ca efectul să fie maxim.
Odată instalat pe canapeaua din apartament și într-unul din halatele mele, l-am servit pe Johnny cu o cană de ceai fierbinte. Nu părea să-și fi revenit complet. Câte-un spasm îl mai făcea să se cutremure la intervale (poate prea) regulate. Simțeam nevoia să-l ajut și totodată ceva mă determina să-l resping. „N-ai din întâmplare și-un strop de coniac, ca să adaug în ceai? m-a întrebat. În cazuri de-astea e cel mai bun tratament.” I-am făcut și plăcerea aia. Peste puțin timp avea să renunțe cu totul la ceai, în favoarea unui pahar plin cu scotch. Îmi turnasem și eu o jumătate. Pe măsură ce se destindea, Johnny se așeza tot mai lejer în canapea, până ce m-am trezit înghesuit într-un colț. „Ce te-a făcut să iei decizia aia?” i-am pus până la urmă întrebarea pe care nu mi-o puteam scoate din minte. A sorbit din pahar și-a plescăit cu plăcere. „Asta da viață!” După alte câteva momente de lâncezeală a părut să-și dea brusc seama că așteptam un răspuns.
– De ce am vrut să mă omor?
– Nu ești obligat să-mi răspunzi.
– Cred că-ți sunt dator măcar cu atâta. De fapt, ca să fac o mică paranteză, se spune că cel care salvează pe cineva de la moarte va fi dator să aibă grijă de acesta.
– Aș putea să jur că era invers.
– Încearcă să privești problema în felul următor. Un om, să-l numim X, nu mai are absolut niciun motiv pentru care să trăiască. E singur și nu-i va simți nimeni lipsa. Fiecare zi vine cu o suferință în plus pentru el și se convinge că sinuciderea e cea mai bună soluție prin care să pună capăt chinului. Se gândește cu plăcere la asta, până când ia decizia să o pună în aplicare. Nu știu dacă ai cum să înțelegi cu exactitate ce înseamnă să îți dorești să o termini naibii cu toate, dar poți măcar să-ți faci o idee. Ei bine, cum spuneam, X alege ziua și locul unde se va sinucide. A devenit nerăbdător. Când vine momentul, nu stă deloc pe gânduri. Imaginează-ți-l deja în punctul unde numai câteva clipe îl despart de moartea mult dorită și tocmai în momentul ăla, zbang!, apare un ins, îl vom numi Y, care îl salvează. Tot ce și-a dorit X a fost să moară, poți spune că era deja mort, iar Y i-a oferit din nou viață. Dacă te gândești bine, asta e ca și cum X s-ar naște a doua oară. Așa cum părinții sunt responsabili pentru copilul lor, așa și Y capătă responsabilitate pentru viața lui X, cel renăscut datorită lui. Cam în felul ăsta văd eu lucrurile.
M-am abținut să-i spun că, în felul cum se zbătea să nu fie înghițit de fluviu și striga după ajutor, nu-mi făcea deloc impresia unuia care-și dorea moartea. Poate că nu se referea totuși la el prin exemplul oferit. Abia după ce a reușit să-mi bea scotch-ul și s-a uitat în paharul gol, și-a întors spre mine figura devenită pentru prima dată serioasă, ceea ce m-a făcut să-i mai adaug câțiva ani la vârstă estimată până atunci. „De plictiseală, de-aia am făcut-o.” O spusese atât de afectat încât m-am așteptat să izbucnească în lacrimi. S-a întins în schimb după sticlă, fără a mai aștepta să-l servesc eu. „Au trecut ani de când n-am mai băut ceva atât de grozav.” A vrut să-mi toarne și mie, dar l-am refuzat. Prezența lui începea să-mi provoace disconfort. Trebuia să-mi păstrez luciditatea. Aveam în apartament un individ care stătea acolo ca și cum am fi împărțit împreună chiria de ani buni. Tocmai lejeritatea aia a lui era deranjantă. Nu m-ar fi luat nimeni în serios dacă aș fi jurat că numai cu puțină vreme în urmă omul încercase să se sinucidă. Nu părea cu nimic mai traumatizat decât dacă ar fi călcat din greșeală un gândac de bucătărie. M-am grăbit să-mi fac mustrări de conștiință. Până la urmă, destinderea i se putea datora în mare parte alcoolului. Țineam oricum la ideea că nu-i poți judeca pe alții până ce n-ai trecut prin aceleași experiențe. N-aveam pe nimeni la îndemână care să-mi arate cât de neadecvat era comportamentul lui Johnny (bănuiam că se prezentase cu primul nume venit în minte), așa că am ales să nu merg mai departe cu gândurile într-o asemenea direcție.
Fără a-i da ocazia să ia vreo decizie, am format numărul de telefon al unei companii de taxi și-am cerut o mașină. Nu sunt sigur dacă tresărirea observată pe mutra lui Johnny, înlocuită rapid cu o expresie distantă, s-a întâmplat cu adevărat sau am adăugat-o eu după aceea. „Ești prea amabil”, a făcut el și mi s-a părut că folosise un ton cam ironic. În câteva minute fiecare urma să-și vadă de-ale lui, așa că puteam să-i trec aproape orice cu vederea. Până ce-am fost înștiințat, printr-un mesaj scris, că taxiul se afla la scara blocului, niciunul n-am scos o vorbă. M-am ridicat sugestiv în picioare. După câteva momente de reculegere, Johnny a făcut un gest ca și cum ar fi vrut să-și ia avânt și să se pună cât mai repede în mișcare. C-un strigăt ascuțit, s-a prăbușit înapoi pe canapea. Mă uitam la el cum geme și se strâmbă și nu înțelegeam ce tocmai se întâmplase. „M-a luat cu amețeală, s-a grăbit să-mi explice, cu o voce gâfâită. Voi avea nevoie de odihnă, de un somn bun înainte de-a fi în stare să fac măcar un pas.” Până și atunci am avut presimțirea că juca teatru, oricât de bine își interpretase rolul.
Deloc impresionat, am judecat situația la rece. Îl voiam afară din apartament și, dacă el se încăpățâna să nu se miște din loc, înțelegeam că de unul singur nu puteam să-l car la mașină. Fără nicio vorbă, am ieșit și-am luat liftul până la parter. Taximetristul m-a întâmpinat cu o figură puțin iritată. „Tocmai urma să sun la stație. Nu eram sigur dacă mai veniți.” L-am asigurat că voi fi foarte generos cu fiecare minut din timpul lui și l-am rugat să mă ajute să-i aduc pasagerul. „Nu intră în datoria mea s-o fac pe asistentul social”, a protestat, mai mult de formă. A lăsat oricum volanul și s-a postat înaintea mea, ca pentru-a mă avertiza cu statura lui. Era un bărbat tânăr, robust și puternic. Îmi convenea. Împreună aveam o șansă. M-a urmat, încordat și prevăzător, până în apartament. I-am arătat grămada de carne sforăitoare de pe canapeaua mea. „Dumnealui e pasagerul.” Johnny se prefăcea că doarme. Aerul expirat îi bolborosea printre buzele groase. Taximetristul s-a apropiat și l-a cântărit din priviri. „La dracu, omule, ai nevoie de-o macara ca să-l miști din loc.” Am simțit o disperare profundă. Mă vedeam căzând în genunchi și promițându-i averi considerabile (când în realitate nu economisisem nici măcar cât să nu-mi fie rușine să deschid un cont la bancă), numai ca să-l scoată din apartament pe intrus. Mi-am păstrat totuși demnitatea. În situația aia, mi-am spus mai târziu, manierele și bunătatea îmi făceau mai mult rău. „Trebuie să mă ajuți. O să merite efortul.” După câteva momente de ezitare, taximetristul a ridicat din umeri, și-a balansat capul dintr-o parte în alta, și-a rotit brațele, și-a întins degetele – totul într-un acompaniament de trosnete –, apoi a așteptat semnalul. Mai lipsea să-și scuipe în palme. M-am îndreptat spre picioarele lui Johnny, acolo unde calculasem că se va depune mai puțină greutate. El i-a trecut brațele pe sub subsuori. Am expirat de trei ori împreună și-am tras în sus cu toată forța. Nu rețin dacă tocmai atunci Johnny s-a încordat și s-a prins de canapea, dar pot să jur că asta a făcut. Un junghi în coloană m-a obligat să dau drumul picioarelor. În același timp, taximetristul a urlat și a dus ambele mâini la spate. Fața i se învinețise și nu se oprea din înjurături și blesteme. După ce s-a mai calmat, a făcut câteva încercări să stea drept. Fiecare mișcare îi punea o strâmbătură diferită pe figură. „Mi-a ajuns, a zis cu enervare. De ce am eu parte de toți nebunii? Fii atent, dacă înțepenesc de spate, mâine sunt aici și-o să plătești, vericule, de-un concediu medical de toată frumusețea.” Nerăbdător să scap de noua amenințare, mi-am scos portofelul și-am pescuit câteva bancnote. I le-am întins, fără a pierde vremea să văd ce sumă ofeream. „Uite, pentru efort.” S-a uitat la ei, a tras aer în piept, de parcă i-ar fi mirosit, apoi i-a făcut să dispară în pumnul ăla imens. „Niște descreierați”, l-am auzit bombănind înainte de-a izbi cu ușa. Până să răsuflu a ușurare, mi-am dat seama că încă nu reușisem să-mi eliberez canapeaua.
Întinzându-și brațele deasupra capului, Johnny își începu reprezentația c-un căscat zgomotos și încheie c-un oftat însoțit de gemete. „Parcă mi-ar fi turnat careva ciment în oase. N-o să pot să mă ridic de-aici prea curând.” Reușise să-și însușească o asemenea expresie de vinovăție încât m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva exagerasem. Omul abia ce trecuse printr-o situație mai mult ca traumatizantă iar apa rece a fluviului cu siguranță că-l afectase. Poate că toate astea contribuiseră la atitudinea aia deranjantă. Apropiații mei mă considerau un tip cumsecade și empatic. Numai eu știu câte necazuri mi-a adus asta de-a lungul vieții. Așa cum de altfel s-a dovedit și-n cazul de față. Cineva mi-a spus la un moment dat că de oamenii buni se profită cel mai mult. „Sunt luați de fraieri”, au fost de fapt cuvintele lui. Ei bine, tocmai mi se oferea o lecție în sensul ăsta. „Cred că ai putea să dormi aici la noapte.” Mi-a părut rău înainte de-a ajunge la capătul propoziției. „Nu aș îndrăzni să te împovărez atât de mult”, a rostit Johnny, dând pe dinafară de remușcare. Încă o dată, și-a făcut loc senzația că își bătea joc de mine, insultându-mi inteligență. Am ales totuși s-o ignor. „Mâine dimineață ne strângem mâinile și fiecare-și va vedea de treburile lui”, l-am avertizat. Debordând de recunoștință, mi-a promis că exact așa se va întâmpla. „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.” M-am încuiat în dormitor (având grijă să împing zăvorul cu cât mai multă grijă) și-am încercat să ignor faptul că adăposteam în apartament un individ pe care-l cunoscusem cu doar câteva ore în urmă și pe deasupra nu-mi inspira nicio încredere. Apoi, când m-am împăcat cu ideea că totul se va sfârși în curând și eram gata să adorm, grohăiturile lui Johnny m-au determinat să aprind lampa și să mă chinui să citesc până ce oboseala avea să se dovedească mai puternică decât dacă întregul cartier ar fi fost atacat cu grenade.
Cineva echipat cu mai mult egoism și-o fire ceva mai practică decât mine ar fi găsit destule metode prin care să iasă din situația aia și să se scutească de alte neplăceri. Probabil că dacă aș fi prevăzut cele ce urmau să se întâmple m-aș fi înarmat cu îndrăzneala necesară ca să-mi recâștig teritoriul invadat, chiar de-ar fi trebuit să recurg la violență. În ciuda slăbiciunii mele aparente, nu m-am ferit niciodată să-mi folosesc pumnii când am fost provocat și mă pot lăuda că n-am avut parte de nicio înfrângere rușinoasă. Poate că vremurile alea trecuseră demult, dar amintirea lor era încă proaspătă. Încerc să-mi înțeleg comportamentul și să-mi ofer asemenea ipoteze, când adevărul e că n-aș fi fost în stare atunci să-i trag lui Johnny nicio amărâtă de palmă. În ciuda atitudinii lui uneori de-a dreptul batjocoritoare, reușea să te determine să-i plângi de milă fără ca măcar să depună un efort vizibil. Cu cât ajungeai să-l compătimești mai mult, cu-atât dobândea mai multă putere asupra ta. M-am convins că acționa după un plan stabilit dinainte.
Dimineața, după ce mi-am îmbrăcat costumul și-am deschis cu precauție ușa dormitorului, l-am găsit pe Johnny în bucătărie. Blatul mesei era plin cu tăvi și boluri și cu zeci de alte lucruri iar el amesteca niște cocă între degete și fredona ceva vesel. Părea că se află în elementul lui. M-a întâmpinat c-un zâmbet larg și prietenos.
– Mă simt ca și cum m-aș fi născut din nou.
– Îmi pare bine că ți-ai revenit. Din păcate, în cel mult opt minute voi pleca spre serviciu. Sunt deja în întârziere. Lasă lucrurile așa, o să le strâng eu.
– Dar nu e se poate! Trebuie să îmi permiți să-ți prepar câteva din specialitățile mele, ca semn de mulțumire pentru tot binele pe care mi l-ai făcut.
– Îți mulțumesc, apreciez gestul. Nu pot să lipsesc totuși de la serviciu, așa că te rog să pleci.
– Nu ți-am povestit de perioada când am lucrat ca bucătar la una dintre cele mai renumite restaurante din Viena și Roma, mai bine de zece ani. Îți jur că veneau turiștii și stăteau la cozi cu orele, doar ca să guste din preparatele mele. Nu exagerez deloc. Dă-mi voie să mă revanșez măcar prin gestul ăsta simbolic. Insist și nu accept un refuz.
– Bine, măi, omule, dar înțelege că trebuie să plec. Nu pot sta nici dacă mi-ar plăcea. E o perioadă dificilă la firmă și o absență nemotivată mă poate costa foarte mult.
– Vai de mine, dar nu îndrăznesc să-ți provoc vreun necaz, oricât de mic. Pentru festivul culinar pe care ți-l pregătesc voi avea nevoie oricum de câteva ore. Vei ajunge acasă când mâncarea va fi tocmai bună de servit.
– Să te las singur?
– Nu-ți fie teamă, pot să-mi port de grijă. Am renunțat la gândurile despre sinucidere. Vreau să mă bucur de viață și înainte de toate țin să-ți mulțumesc pentru asta. Nu mai încerca să te împotrivești și fugi, ca să nu ai probleme din cauza întârzierii.
– Te rog să înțelegi, ești practic un străin pentru mine. Nu te pot lăsa aici, pur și simplu.
– Uite, dacă asta te ajută în vreun fel, poți să închizi apartamentul când ieși. Vei fi sigur că mă găsești aici când te întorci.
Tot timpul cât a vorbit continua să adauge ingrediente în cocă și s-o frământe, fără a renunța nicio clipă la atitudinea voioasă. Fiindcă pierdusem deja prea multă vreme, când ar fi trebuit să mă aflu deja în trenul spre serviciu, m-am grăbit să-i urmez sugestia. „La întoarcere, ai grijă să iei o sticlă de Sauvignon demisec și vezi să nu te zgârcești la preț, mi-a strigat înainte de-a ieși. Aș fi mers eu să cumpăr, așa că nu te îngrijora, îți voi returna banii.” Nu mai era deloc vorba de compasiune sau vreo dovadă de altruism sau lipsă de curaj. Aveam să-mi spun să treceam printr-o criză de prostie profundă și a trebuit să i mă abandonez până la capăt ca să fiu capabil într-un final să recunosc asta față de mine.
După opt ore în care mi l-am imaginat pe Johnny dându-mi foc la apartament (la un moment dat chiar am verificat pe internet știrile locale), amanetându-mi lucrurile și provocând alte nenumărate catastrofe, ceea ce l-a făcut pe superiorul meu să mă întrebe de câteva ori dacă nu cumva am prins vreun virus care să-mi afecteze sănătatea și-n primul rând randamentul de muncă, m-am suit într-un taxi și i-am ordonat șoferului să facă abstracție de orice limitare de viteză. Ajuns la ușa apartamentului, am remarcat cu recunoștință că nu ieșea fum pe nicăieri. Nu uitasem de sticla cu vin, chiar dacă nu-i ascultasem sfatul de-a arunca banii pe unul exagerat de scump (bănuiam oricum că n-aveam să-mi recuperez investiția). Strângând-o în mână, ca pe o bâtă de baseball, mi-am făcut avânt înăuntru. Probabil că trăsesem prea mult aer deodată în plămâni, fiindcă asta m-a făcut să mă înec și să tușesc până ce mi-au dat lacrimile. Cumva premoniția mi se adeverise – încăperea fusese umplută de fum, numai că, în loc să provină dinspre aragaz, se rostogolea în rotocoale din gura conturată cu roșu a unei femei. Stătea pe un braț al fotoliului, cu picioarele încrucișate și ținând în mână un pahar plin cu chiștoace de țigară. Johnny se afla întins pe canapea, acoperit doar c-un prosop de baie. Pe masă am regăsit aceeași dezordine ca dimineața. Ouă sparte, un lichid alb și gros picurând pe gresie, făină împrăștiată peste tot. Mi-am mutat privirea de la rânjetul de vinovăție al lui Johnny la silueta femeii. Aveam în față o prostituată, dintre cele mai ordinare. Treceam printr-o asemenea stare de perplexitate că nici nu mi-am pus întrebarea cum de reușise grăsanul să o invite în apartament, după ce avusesem grijă să învârt cheile în ambele încuietori. Scena era oricum îndeajuns de absurdă ca să abată atenția de la detaliile respective. Când și-a întors fața spre clientul ei, mi-am dat seama de urâțenia prostituatei. Avea un nas lung și cocoșat, ca de boxer. Asta m-a făcut cumva să-mi revin mai repede din buimăceală. „Dacă mai întârzia un singur minut, asta era ultima futăceală din viața ta.” Apoi, ridicându-se de pe fotoliu, prostituata s-a apropiat de mine și a rămas cu palma întinsă. „Hai, repejor, că am pierdut deja prea mult timp aiurea.” Oricât de sugestiv ar fi fost, nu-i înțelegeam gestul. O urmăream cum își mișcă degetele și mușcă nervoasă din țigară. „Alo, gagiule, ești acasă?” Și-atunci am văzut cât se poate de clar totul. M-am întors către mormanul nepăsător de grăsime. „Să nu cumva să crezi că-ți plătesc eu curva”, i-am strigat. Vizibil deranjată, femeia a făcut un pas înapoi și a băgat mâna în poșeta de pe umăr. „Bă, nesimțitule, să nu îndrăznești să mă jignești!” Când a scos mâna, ținea în ea un mic revolver. Nu mai văzusem în viața mea o armă și poate că de-aia nu m-a speriat îndeajuns. Părea un obiect inofensiv. „Jucați-vă voi cu mine, că acu vă aranjez, fără alte discuții!” M-am gândit să ies din apartament și să-i încui acolo pe amândoi. Se puteau omorî unul pe altul – cu atât mai bine. Și pe urmă ce avea să se întâmple? O prostituată și-un străin, îmbibându-mi covorul din sufragerie cu sânge. Citisem suficiente romane polițiste în tinerețe ca să-mi dau seama că scenariul ăla nu mi-ar fi ajutat în vreun fel. Odată ce mintea m-a purtat într-o asemenea direcție, mi s-a oferit și rezolvarea problemei. M-am întrebat cum de n-o folosisem mai devreme. Mi-am scos portofelul din buzunar. „Cât trebuie să-ți plătească?” Prostituata a renunțat la o parte din atitudinea amenințătoare. „Tariful obișnuit, două sute de lei, plus o sută pentru treaba aia scârboasă de mi-a cerut să i-o fac și zi bine mersi că nu pun la socoteală cât am stat aiurea aicea să-i miros bășinile, până ai venit.” Imediat ce s-a văzut cu banii în mână, ne-a servit cu cele mai obscene înjurături pe care le-am auzit vreodată. Încă mai rotea revolverul în aer când a trântit ușa, suficient de tare încât să se-audă trei etaje.
„Știam eu că mă pot baza pe tine, l-am auzit pe Johnny vorbindu-mi de pe canapeaua de unde nu se clintise deloc. Nu țin minte de când nu mă mai culcasem cu o femeie. De asta aveam nevoie ca să simt că trăiesc cu-adevărat.” Nici măcar nu m-am uitat în direcția lui. Sunt convins totuși că mi-a urmărit cu maximă atenție fiecare mișcare în timp ce deschideam geamurile, ca să aerisesc, și vorbeam la telefon. Am fost calm și concis. Îmi recăpătasem siguranța. După ce am terminat conversația, am desfăcut dopul sticlei, mi-am turnat jumătate de pahar cu vin și m-am întins în fotoliu. „Un echipaj de poliție se află deja pe drum.” Nu o formulasem ca pe-o amenințare. Johnny a replicat printr-un căscat. Mi-a zdruncinat oarecum încrederea, dar m-am străduit să nu o arăt. Mă așteptam ca gestul meu să fie suficient ca să mă scape de el, dar nu surprinsesem pe mutra lui nici măcar o expresie fugară de îngrijorare. A început în schimb să-mi povestească o întâmplare din copilărie. Am fost mult prea deconcentrat ca să-mi pot aminti cu precizie despre ce era vorba. Ceva despre un câine salvat de la moarte în niște circumstanțe ciudate, despre atașament și prietenie și unele fapte care se voiau amuzante. M-am prefăcut că-l ascult, doar ca să-i demonstrez cât pot fi de liniștit. La început avusesem impresia că se amețise puțin, din cauza celor vreo șase doze de bere desfăcute de pe măsuța de cafea. Se exprima totuși clar și fără poticneli, de parcă ar fi recitat un discurs. Pe măsură ce trecea timpul, devenea dificil să-mi susțin atitudinea nepăsătoare. M-am bucurat că deschisesem geamurile, altfel m-aș fi umplut de transpirație. Simțeam furnicături peste tot.
Aproape că ajunsesem la fundul paharului când, în sfârșit, am auzit soneria. M-am grăbit să deschid. Doi polițiști stăteau încordați dincolo de prag, în poziții defensive, ca niște pistolari.
– Dumneavoastră ați făcut plângerea?
– Da.
– Există vreun pericol de care ar trebui să știm, înainte de-a intra în apartament?
– Nu este o situație de acest fel.
După ce mi-au făcut semn să-mi lipesc spatele de perete, au cercetat rapid sufrageria. Probabil că Johnny li s-a părut cel mai inofensiv individ, deoarece s-au relaxat imediat. Ca o prevedere, mi-au cerut oricum să iau loc în fotoliu și ne-au sfătuit ca nu cumva să facem vreo mișcare bruscă. M-am întrebat dacă nu se aflau cumva sub influența unui film cu gangsteri văzut de curând. Nu dovedeau multă experiență.
Polițistul I (cu degetele mari ale ambelor mâini vârâte în centură): Așadar, cine dintre dumneavoastră ne explică motivul pentru care ne-ați solicitat asistența?
Eu (arătând spre Johnny): Nu reușesc să îl dau afară.
Polițistul I: Vă rog să dezvoltați.
Eu: Noaptea trecută l-am salvat de la înec pe individul ăsta și de-atunci nu reușesc să scap de el. Pur și simplu refuză să plece.
Polițistul II: Sunteți proprietarul apartamentului?
Eu: Stau în chirie aici de aproape zece ani.
Polițistul I: Puteți dovedi lucrul acesta?
Eu: Da, am contractul în dosarul cu acte. Vi-l pot aduce chiar acum.
Polițistul II: Deocamdată nu e nevoie. Haideți să stabilim prima dată faptele, ca să vedem în ce fel putem fi de ajutor.
Polițistul I: Ne spuneți, așadar, că doriți să-l dați afară din apartament pe dumnealui (indicându-l pe Johnny). De câtă vreme îl cunoașteți?
Eu: Până ieri, nu l-am văzut în viața mea.
Polițistul I: E adevărat, domnule?
Johnny (ca și cum și-ar fi cerut scuze): Așa i se mai întâmplă, dragul de el, când ia un păhărel în plus. Devine rău și nerecunoscător. Greu te mai înțelegi cu el.
Polițistul II: Vreți să spuneți…
Johnny: Vă asigur că n-ar recunoaște nimic, nici că am fost, de exemplu, luna trecută împreună la Veneția. Dacă n-ar fi atât de paranoic și lipsit de curaj, încă aș mai fi avut pozele în telefon, ca să vi le arăt.
Eu: Ce naiba încerci să faci?
Polițistul I: Domnule, purtați-vă civilizat!
Eu: Vrea să vă păcălească. Mi-am închipuit eu că-i un șarlatan, dar nu unul chiar atât de josnic!
Polițistul II: Calmați-vă! Insinuați că până noaptea trecută nu l-ați cunoscut pe dumnealui. Cum de se află totuși aici, în apartamentul închiriat de dumneavoastră?
Eu (răsuflând prelung, pentru a mă calma): A vrut să se sinucidă. Se aruncase în fluviu, fără a ști să înoate. Am sărit după el și l-am salvat de la moarte. Pe urmă mi s-a făcut milă și l-am adus la mine, ca să își revină. Mi-a turnat o teorie aiurită, cum că de-acum am devenit responsabil pentru el și nu are de gând să mai plece. Nu reușesc deloc să îl dau afară. Habar n-am ce urmărește. Vreau doar să scap de el.
Polițistul II (întorcându-se spre Johnny și vorbindu-i pe un ton enervant de înțelegător): Confirmați faptele acestea?
Johnny (potrivindu-și mai bine prosop, de parcă s-ar fi rușinat deodată): Dați-mi voie, înainte de toate, să vă cer scuze că sunteți reținuți aici, în loc să folosiți mai bine timpul ăsta. În privința răspunsului așteptat, vă pot spune că am fost crescut de niște părinți foarte credincioși. În cărțile sfinte stă scris că nu există un păcat mai mare ca sinuciderea. Chiar și lăsând deoparte detaliul ăsta, e suficient, cred, să vă dați seama că nu mă port nici pe departe ca cineva atât de deprimat încât să se gândească să-și ia viața…
Eu (pufnind): Minciuni! Ar fi trebuit să-l vedeți și să ascultați ce debita ieri.
Polițistul I: Nu interveniți dacă nu sunteți întrebat.
Polițistul II (adresându-mi-se): Susțineți în continuare cele afirmate până acum?
Eu: E un impostor și un ticălos fără pereche.
Polițistul II: Rezumați-vă la ce v-am întrebat.
Eu: Susțin, da! De câte ori va fi nevoie.
Polițistul II (către Johnny): Ce aveți de adăugat în apărarea dumneavoastră?
Johnny (pe un ton de vinovăție): Nu e prima dată când îmi face asta. Trece doar prin una din crizele lui. Mâine va fi ca un mielușel, mă va implora să-l iert. Îmi pare rău, repet, că a trebuit să fiți implicați.
Eu: Mă, nenorocit…
Polițistul I (barându-mi trecerea): Potoliți-vă sau vă luăm la secție.
Polițistul II (după un schimb de priviri cu colegul său): Pentru noi, lucrurile sunt clare. Nu de ajutorul poliției aveți nevoie, ci de un consilier matrimonial.
Eu: Domnilor, vă implor, nu vă lăsați păcăliți.
Polițistul I (pe un ton tăios): Dacă insistați, vă scriem și o amendă.
Polițistul II (către Johnny): Credeți că vă putem lăsa singuri?
Johnny: Nu vă faceți nicio grijă și vă rog să ne iertați pentru deranj.
Polițistul I (ironic, spre mine): Fiți mai bărbat și nu repetați figura. Alții în locul nostru nu vor fi la fel de înțelegători.
M-am forțat să-mi țin gura închisă. Își făcuseră deja o idee greșită și n-aș fi reușit decât să le-o alimentez. Îmi confirmaseră că aveam de-a face cu niște incompetenți. Johnny îi manevrase fără dificultate. Imediat ce-am închis ușa după ei, am început să tremur de furie. Nu mai fusesem niciodată atât de înjosit. Voiam să mă răzbun, nimic altceva nu-mi trecea prin minte. Parcă se scursese din mine, odată cu transpirația, orice strop de rațiune. Devenisem un animal însetat de sânge. Am luat din cuier umbrela cu mâner lung, din lemn. Strângând-o în mâini, ca pentru-a mă convinge că va rezista presiunii, m-am îndreptat, ca prin ceață, spre canapea. Am văzut figura grăsanului cu doar o fracțiune de secundă înainte de a-i aplica prima lovitură. Arăta ca și cum tocmai aia aștepta să fac. Am aruncat umbrela în perete și m-am îndepărtat de el. Îmi dădusem seama că voia să-l lovesc. Probabil că nici n-ar fi încercat să se apere. Plănuise desigur să mă aducă până în punctul ăla și aproape că reușise, deși nu înțelegeam ce-ar fi putut urmări cu asta. „Ce-i, ți-a pierit curajul? Haide, știi că te vei simți mai bine!” Nu făcea decât să se dea și mai mult de gol. Nu prevăzuse totuși că îmi reveneam incredibil de repede și că fiecare secundă îmi întărea convingerea că singura opțiunea era să mă îndepărtez. Nu știam ce voia să obțină, dar nu intenționam să rămân și să aflu.
Când un animal se sperie, oricât ar fi el de fioros, fuge încotro vede cu ochii. Instinctul îi cere să-și salveze viața. Nu încape loc de orgolii și altele asemenea. La fel am procedat și eu. Mi-am îndesat în două bagaje voluminoase de voiaj și-un rucsac tot ce mi se păruse de folos, mi-am închis dormitorul (un gest de prevedere inutil, din moment ce individul se descurcase cu încuietorile mult mai complicate de la ușa apartamentului) și-am plecat fără a privi înapoi, de teamă ca mutra lui Johnny să nu mă facă să cedez încă o dată (și definitiv) tentației de a-l snopi în bătaie.
Am înnoptat în primul hotel ieftin unde am găsit o cameră liberă. Mă simțeam ca un copil alungat de acasă. Luasem cu mine și sticla cu vin. Am sorbit-o până la ultimul strop și, lipsindu-mi experiența unui băutor exersat, ziua următoare am zăcut în pat, incapabil să mă forțez să întocmesc vreun plan sau măcar să-mi vină vreo idee în privința a ceea ce aveam de făcut în continuare. Din fericire, îmi rămânea jumătate din week-end pentru asta.
Mi-a trecut prin minte să plătesc vreo patru-cinci bărbați zdraveni (unde se recrutează astfel de persoane?) care să-l caftească pe Johnny fără nicio milă și să-l scoată cu forța din apartament. Și dacă în felul ăsta doar îl ajutam să-și ducă până la capăt schema? Nu-mi dădeam seama ce voia să obțină într-un final, dar mă adusese în starea aia de furie c-un scop. Știam doar că individul avea serioase probleme psihice și era lipsit de orice scrupule. Trebuia să evit orice contact cu el. Am renunțat așadar să iau legătură cu proprietarul apartamentului și să-i explic situația (în ideea că împreună puteam scăpa de intrus). Mă convinsesem că era cel mai bine să nu mă implic deloc.
Am reușit să închiriez o garsonieră în blocul de peste drum, de unde aveam posibilitatea să-mi supraveghez c-un binoclu fosta locuință. Intenționam să profit de momentul când l-aș fi văzut pe Johnny ieșind la plimbare ca să mă duc să-mi adun lucrurile rămase acolo, dar până la urmă am renunțat. Atenția mi-a fost atrasă de una dintre noile mele vecine, Cătălina, o profesoară care lăsase în urmă un mariaj nefericit. După câteva întâlniri, mai întâi timide, apoi tot mai expansive și încărcate de erotism, am sfârșit prin a ne îndrăgosti nebunește unul de celălalt. Numitul Johnny a fost redus la o simplă amintire îndepărtată și lipsită de importanță, laolaltă cu alte detalii nesemnificative ale vieții mele anterioare.
Apoi o vară întârziată și înăbușitoare a copleșit Bucureștiul și într-una din zile mi-am surprins iubita cu bilete la o piscină de lux. Detestam amândoi să ne târâm până la mare și înapoi, laolaltă cu jumătate din orășeni. „Ne vom răsfăța ca niște milionari”, îi promisesem. Am închiriat șezlonguri și am comandat două dintre cele mai scumpe cocktailuri din meniu. Eram oameni simpli, lipsiți de pretenții, și tocmai de aceea ne puteam permite să exagerăm ocazional.
În timp ce ne uscam pe șezlonguri, după o bălăceală îndelungată, mi-a atras atenția o pată mare de lumină, undeva în stânga. Întorcând capul, am observat că era de fapt corpul unui bărbat supraponderal, acoperit de un slip roșu minuscul și cu pielea foarte albă, aproape strălucitoare în lumina soarelui. Îl vedeam din spate cum se îndreaptă spre capătul piscinei unde se aflau trambulinele. La început, chiar și după ce s-a întors cu fața, nu l-am recunoscut. Curiozitatea mă făcea totuși să-l urmăresc în continuare. A măsurat din priviri trambulinele și a-nceput să urce scările celei mai înalte dintre ele. Abia acolo sus, uitându-mă la el în timp ce-și rotea brațele și-și scutura picioarele, pregătindu-se pentru săritură, mi-a revenit în minte mutra aia pe care mă străduisem atâta să o uit. M-am ridicat de pe șezlong, cuprins de panică. Treceam prin aceeași senzație ca în momentele când, cu luni în urmă, mă pregăteam să sar în fluviu, ca să-l salvez de la înec. Am simțit degetele iubitei strângându-mă de braț. Spunea ceva și, deși nu înțelegeam ce anume, a fost de-ajuns ca să-mi recapăt stăpânirea de sine. N-am schițat niciun gest când l-am văzut pe Johnny plonjând, cu capul înainte. Când a făcut contact cu apa, ca un butoi umplut cu nisip, nu mi-am putut opri rânjetul de satisfacție. Apa s-a liniștit iar el întârzia să apară la suprafață. Nimeni nu încerca să-l salveze. Priveam scena cu detașare. „Uite!” mi-a atras atenția Cătălina, arătând spre jumătatea piscinei. Johnny aluneca grațios prin apă, cu mișcări sigure și ritmate, ca ale unui înotător cu foarte multă experiență.

10 mai 2018

Like & Follow:
error
PAGINĂ DE AUTOR