Cenușă sub tălpi

Text publicat în revista Opt motive, nr. 33 / 2020

De pe banca din fața casei, acolo unde, în ultimii ani, când artrita îl obliga să stea într-un loc și să-și trăiască încă o dată viața, de astă dată doar ca spectator, Tono avea să-și amintească tot mai des de cazul Ionelei Sematovici, de acel sfârșit de vară, 1992, pe care făcuse tot posibilul să-l uite. De vină era singurătatea. Exista un remediu pentru asta, și anume cedarea la insistențele fiicei lui, care îi sugera cu fiecare ocazie că i-ar fi prins bine să se mute la ea. Nepoții s-ar bucura să te cunoască, îi spunea, știi doar cât de mult le place să stea cu tine, în plus, nu cred că e deloc sănătos să rămâi singur în căsoiul ăsta, după ce ai avut-o mereu pe mama în preajmă, te rog să mă lași să te ajut, nu mai e cazul să te încăpățânezi, nu ai nimic de dovedit nimănui. Nu folosea de fiecare dată aceleași cuvinte, dar mesajul rămânea neschimbat. Într-o zi, când o să fiu pregătit, continua el să amâne – ceea ce în majoritatea cazurilor îi dădea un imbold fiicei să-i enumere motivele pentru care-ar fi trebuit să se mute, așa că rostea din ce în ce mai puțin vreo replică, doar o asculta cu răbdare, până ce schimba subiectul. Oricum, nu putea găsi un argument îndeajuns de convingător pentru a o refuza. Poate că cei doi copii l-ar fi obosit cu energia și țipetele lor și poate că stânjeneala ginerelui, vizibilă de fiecare dată când se aflau în aceeași cameră, ar fi contribuit ca posibilă explicație a refuzului de a-și părăsi casa, însă adevăratul motiv era că nu-și dorea să devină o povară, nu atâta vreme cât putea să se șteargă singur la fund și să coboare scările, chiar dacă la fiecare pas își simțea tălpile ca și cum ar fi călcat pe pietre ascuțite. Apoi, instalat pe salteaua de pe bancă, scotea o bere din minifrigiderul aflat suficient de-aproape încât gestul să nu necesite cine știe ce efort, și își retrăia viața. În anii de serviciu fusese admirat pentru capacitatea lui de-a memora tot felul de lucruri, de-a fi capabil să redea cu exactitate ce anume mâncase la micul dejun cu două săptămâni în urmă, ce culoarea avea tricoul recepționerei într-o anumită zi de marți, luna trecută, în ce zi Aston Villa câștigase Liga Campionilor UEFA, când erau zilele onomastice ale colegilor, ce model aveau bikinii stripăriței care le încinsese spiritele cu ocazia renunțării la burlăcie a căpitanului de secție. Mici provocări, pe care colegii i le aruncau din mers uneori, spre amuzamentul general. Ești ca un tonomat, îi zisese cineva și de-atunci a auzit tot mai des cuvântul, mai întâi indirect, strecurat printre șușotelile colegilor, ca până la urmă să-i mai scape vreunuia câte-un Hei, Tonomatule, ia zi, în ce dată s-a întâmplat… Nu-l deranja, mai ales că în scurtă vreme, din lene sau din dorința de-a suna mai amical, porecla i-a fost prescurtată la Tono. Ofițerul Paul Dima, zis și Tono, așa avea să înceapă titlul dintr-un ziar obscur, de provincie, care prezenta rezolvarea primului său caz, într-un articol de mai puțin de-o coloană, ca în anii următorii reporterii să se obișnuiască să-l rezume, poate din economie de spațiu, la Ofițerul Tono. Parcă vor să te facă să semeni c-un personaj de benzi desenate, comentase soția lui, în timp ce răsfoia ziarul. Nu mă deranjează, i-a răspuns el, fără să mai adauge că de fapt ajunsese să-i facă plăcere când era numit în felul ăsta, semăna puțin c-un alint, așa cum i te-ai adresa unui vechi prieten cu Hei, Tono, care mai e treaba, sau Tono, vii să golim câte-un păhărel sau Măi, Tono, stai să-ți spun un banc mișto. Cu toate că știa că era mai degrabă vorba de obișnuință. Cu timpul, cu cât mai multe chipuri de la secție au fost înlocuite de altele, tot mai puțini îi cunoșteau adevăratul nume și, cu excepția lui, nimeni nu mai avea habar cine-l poreclise. Când a întâlnit-o pe Ionela Sematovici, i se recomandase chiar el așa, pentru prima dată, dar nu și ultima, i se păruse mai firesc decât să-și folosească numele real, Eu sunt Tono. Fata l-a privit neîncrezătoare, iar el s-a rotit pe scaun și i-a arătat articolul primului său caz, decupat din ziar și agățat pe perete, într-o ramă albastră. Cadou din partea colegilor. Ți se pare caraghios? a întrebat-o. Nu, doar neobișnuit, n-am mai auzit pe nimeni să se numească așa. Nu e un nume adevărat, e o poreclă, pun pariu că și la tine la școală se folosesc porecle. Fata nu i-a confirmat, dar l-a privit în așa fel încât ar fi vrut să spună că poreclele sunt pentru copii, nu pentru oameni în toată firea, cu atât mai puțin polițiști. Pe tine cum te mai strigă colegii, în afară de nume? Ela, a spus ea, după o pauză lungă, de parcă și-ar fi făcut curaj să-i dezvăluie un secret. De la Ionela, a mai adăugat, pentru a se asigura că înțelege. Ela de la Ionela, a zâmbit Tono. A descoperit în expresia ei ceva ce putea să însemne confirmare sau ironie sau ambele, dar oricum era mai bine decât confuzia și dezolarea în care-o găsise cu doar câteva minute în urmă, pe scaunul de lângă biroul unui sergent ocupat să-i povestească altuia despre un film văzut în seara precedentă. Zice că nu i-a mai venit tatăl acasă, îi raportase apoi sergentul, când Tono sorbea din cafeaua cu prea mult zahăr. Bine, mă ocup eu mai departe, trimite-o la mine. Fata se străduia să pară sigură pe ea și i-ar fi reușit destul de bine dacă n-ar fi fost atât de slabă încât fiecare gest îi părea oarecum nefiresc, asemenea unei marionete din cârpe fără suficientă umplutură sub costumație. Tono a scos din sertar un baton de ciocolată cu alune, l-a pus pe blatul biroului și l-a împins ușor spre ea. Nu mi-e poftă, l-a refuzat. Păstrează-l pentru mai încolo. Nu i-a răspuns, dar nici n-a luat batonul. Bine, acum, că ne-am cunoscut, îmi spui și ce s-a întâmplat.

CONTINUARE

Like & Follow:
error
PAGINĂ DE AUTOR