Skip to content

Ultimul drum

S-a trezit cu cincisprezece minute înainte de ora stabilită. De mulți ani, Horia nu mai are nevoie de alarmă. A devenit el însuși un fel de mașinărie, de o precizie tot mai mare. Reușește să-și programeze organismul să se odihnească în orice interval de timp dorește. E o abilitate folositoare, cu toate că uneori ar prefera să fie capabil să zacă în continuare, în starea aia de abandonare, de refugiere din realitatea zilnică, așa cum, încă o dată, o urmărește procedând pe soția lui, Maia, care stă ghemuită sub pătură, în timp ce el se îmbracă și încercă să nu facă niciun zgomot. Arată atât de liniștită, de lipsită de orice grijă, încât, pentru un moment, o invidiază.
Își închide cureaua la pantaloni, când o aude căscând și mormăind. Se așază lângă ea, pe marginea patului. Îi cuprinde chipul în palmă și se minunează, ca de alte multe ori, cât de mic i se pare.
„Șșșt, dormi la loc.”
Maia se luptă să deschidă ochii. Se ferește de lumina care trece prin draperii.
„Cât e ceasul?” întreabă de sub pătura sub care s-a refugiat complet.
„Azi trebuie să ajung mai devreme la serviciu.”
Ea se întinde, scoate un braț în afară și cască.
„Nu mi-ai spus. Ți-aș fi pregătit de aseară pachetul.”
De obicei, se dau amândoi jos din pat în același timp. El intră la baie iar Maia face câte un sendviș. Apoi, când vine rândul ei să ocupe baia, Horia pune pe masă micul dejun.
„Am uitat, se scuză el. Hai, dormi la loc, ghemotocule, mai ai cel puțin înc-o oră de somnoreală. Eu trebuie să plec.”
Maia își retrage brațul sub pătură.
„Știi ce am visat? i se aude glasul, din ce în ce mai slab. Născusem doi gemeni, un băiat și o fată…”
În loc de răspuns, Horia trage ușor de o parte a păturii. Îi sărută fruntea descoperită și așază pătura la loc.
Își încalță pantofii. Cât o fi trecut de când au inclus în planurile lor un copil? Probabil că mai bine de-un an. Ea își dorește un băiețel iar el o fetiță, cu toate că amândoi sunt de acord că n-are importanță până la urmă, atâta vreme cât va fi sănătos. Mai înainte totuși de-a lua în calcul posibilitatea asta, trebuie să aibă un viitor asigurat. Mai au de răbdat o lungă perioadă în garsonieră, până ce să-și poată permite să plătească avansul pentru o casă. Posibilitatea cumpărării unui apartament, prin împrumut bancar, a fost exclusă din start. Amândoi și-au petrecut tinerețea la curte și vor să-i ofere aceeași experiență copilului.
Horia își dă seama că a tras de șireturile pantofilor până ce i s-au albit degetele. Termină repede să se încalțe și iese din garsonieră. Rotește încet cheia în yală.
În loc să ia liftul, coboară pe scări cele opt etaje. E un exercițiu pe care și l-a impus de mult, după ce a observat că viața sedentară de la bloc i-a rotunjit burta și fălcile. Efortul ăsta și cele optzeci de flotări făcute aproape zilnic, fără pauză, l-au ajutat să-și revină în formă. Detestă ideea că s-ar putea îngrășa. Asociază acumularea kilogramelor în plus cu delăsarea. O renunțare la luptă, asemenea unui boxer priceput, care alege să se lase înfrânt pentru ceva mărunțiș, în loc să dea tot ce poate, până la final.
Orașul are un aspect mai murdar ca de obicei. Vântul puternic din prima jumătate a nopții a umplut de crengi trotuarele. O parte au căzut pe mașini. Horia ocolește blocul și se îndreaptă spre micul parc de unde, în timpul verii, strigătele copiilor îl obligă să închidă ferestrele balconului și să pornească aerul condiționat.
Un jeep albastru, cu geamuri fumurii – îl depistează fără dificultate, staționat aproape de gardul parcului. Are motorul pornit. Farurile se aprind înainte să deschidă portiera din dreapta. Se urcă și-l salută pe șofer.
„La fix. Bravo, punctual ca de obicei.”
Strânge mâna gelatinoasă. Horia a fost sfătuit de taică-su, când încă își mai vorbeau, să se ferească de bărbații care nu sunt în stare să dea noroc așa cum se cuvine. Sunt alunecoși.
Șoferul e ceva mai în vârstă ca el. Detaliul ăsta l-a făcut să-l considere suficient de experimentat. Dacă până acum, luând în considerare modul în care-și câștigă banii, individul n-a primit o condamnare serioasă, cât să-l țină departe de societate pentru totdeauna, înseamnă că nu-i deloc un prost. Orice om e suma faptelor lui, își spune Horia.
„În maxim cinci ore ajungem. Ai mâncat ceva?”
„N-am apucat.”
„Am cumpărat de aseară niște burgeri și i-am luat la mine. Când ți se face foame, să spui. Nu putem risca să ne oprim nicăieri pe drum.”
„Sunt necesare toate măsurile astea de precauție?”
„Mai întrebi? La treaba pe care-o facem noi, trebuie să fim atenți la orice detalii.”
Horia își reglează scaunul, cu intenția de-a câștiga mai mult spațiu pentru picioare.
„M-ai asigurat că nu există alte riscuri mari”, zice, fără a suna ca o acuzație.
„Crezi că eu mi-aș pune curu la bătaie dacă n-ar fi așa? E vorba doar să fim vigilenți, atâta tot.”
„Mda, nu pari destul de disperat.”
„Să nu-mi spui că ai vrea să dai înapoi.”
„Doar făceam conversație.”
„Futu-i! Găsește subiecte mai vesele, nu-mi da motive să nu mai am încredere în tine.”
„Nu-ți face probleme, omule. Relaxează-te! Te aprinzi prea repede.”
Șoferul trage îndelung din țigară, înainte de-a o turti cu degetul în scrumieră. Închide geamul.
„Nu-i de glumă cu treaba asta, pricepi? Închipuie-ți că e ca și cum am juca pasea cu o grenadă fără cui. E obligatoriu să avem încredere unul în altul și să fim atenți cum ne mișcăm.”
„S-a înțeles!”
„Ești sigur?”
„Da, e clar.”
„Ce-i clar?”
„Hai, gata, ajunge! Nu-s retardat. Nu e nevoie să-mi repeți de-o mie de ori.”
„Vreau doar să mă asigur că suntem pe aceeași undă.”
„Nu e prima dată când facem treaba asta împreună.”
„Îhî, dar nici n-am făcut-o de atâtea ori cât să nu mai am unele îndoieli.”
„Cred că putem fi de acord că e o parte din risc. Și pentru tine, și pentru mine. Așa că zic s-o lăsăm deocamdată așa. Vom vedea cum evoluează lucrurile mai departe.”
Șoferul reduce viteza. Trage de volan spre dreapta și oprește mașina în spatele unei stații de autobuz.
Vom vedea nu mă face să merg mai departe.”
Horia nu știe dacă să râdă sau să se-nfurie.
„În ritmul ăsta, nici la noapte n-o să ajungem în Goești, rostește el cu seriozitate. Cred că suntem amândoi cam încordați.”
„Trebuie să am încredere în tine. Înțelegi cât e de important să avem încredere unul în altul?”
„Poți să-mi pasezi fără nicio grijă grenada aia. Nu o s-o las să-mi alunece printre degete.”
Mașina se încadrează la loc pe banda de mers.

*

Casa e înconjurată de teren arabil. Un drum bătătorit de roți și de tălpile încălțărilor și de copitele cailor o leagă de satul întins de-a lungul șoselei, la o depărtare de aproape un kilometru. Nu există gard. Doar câțiva pari, bătuți în pământ, la distanțe inegale, delimitează gospodăria. Pereții exteriori ai casei au fost dați cu var albastru, dar asta nu reușește să-i ofere un aspect mai vesel. Pare ridicată în grabă, fără a se ține cont de simetrie și altele asemenea. Rugina n-a ocolit niciun petic al acoperișului de tablă. În spatele clădirii, sub o acoperitoare susținută de trunchiurile retezate ale unor copaci tineri, stau lemnele pentru foc, așezate unele peste altele, într-o bună ordine. Ăsta e de fapt singurul detaliu care dă impresia de ordine. La mică distanță, sub un arbore bătrân și uscat, se află două construcții improvizate din șipci, panouri de tablă, nailon și plăci OSB. De colțul din dreapta al casei, cel dinspre intrare, se sprijină un adăpost de câine. Însă, în afară de băiatul tolănit alături, pe un buștean folosit pe post de bancă, nu se face simțită prezența altei făpturi.Băiatul plimbă un pai printre buze. Își ține ambele brațe sub cap. Pupilele îi zvâcnesc sub pleoapele închise, ca pentru-a acompania bâțâiala neîntreruptă a piciorului drept, care atinge pământul doar cu vârfurile degetelor. Papucul zace alături, cu talpa în sus.
Nori subțiri se formează și dispar la fel de repede, imediat ce vântul se înfoaie puțin mai tare. După zăpușeala de zilele trecute, să stai pur și simplu aici, în aerul răcoros, poate să fie o adevărată desfătare. O zi nemaipomenită de trândăveală, și-a spus băiatul când a ieșit din casă. Și, într-adevăr, s-a dovedit c-a avut dreptate. E atât de bine că n-aș vrea să se termine niciodată, gândește el. Singura chestie care-l supără e o ușoară durere de stomac. De noaptea trecută, n-a mâncat decât un colț vechi de pâine, înmuiat în lapte bătut. Dar până se întoarce taică-su de la oraș, nu poate face nimic în privința asta și s-a obișnuit oricum să rabde uneori de foame, așa că se concentrează la alte lucruri. Câte zile au mai rămas din vacanță? se întreabă. Deschide ochii și numără pe degete. Nu-și mai mișcă piciorul. Unu, doi, trei, patru…
Se oprește. Vede cum, dinspre sat, vine o mașină mare albastră, clătinându-se în toate părțile, din cauza gropilor, și ridicând un perete de praf în urmă. Parchează de-a curmezișul, în fața casei. Din ea coboară doi bărbați. Băiatul se uită cu atenție la ei, dar nu-i recunoaște. Cel care a stat la volan e puțin mai în vârstă decât celălalt, mai mic de statură și c-o mutră mai urâtă, plină de cicatrici de la vărsat de vânt, pe care încearcă să le acopere parțial cu o barbă rară.
„Îl căutați pe tata?” întreabă băiatul.
Și-a îngroșat glasul și stă drept, pentru a demonstra că el e deocamdată stăpânul gospodăriei. Bărbații se apropie.
„Ia zi, îl găsim prin preajmă?”
„Uite-acuși stă s-apară, din clipă-n clipă, minte băiatul. Dar, dacă vă grăbiți, puteți să-mi lăsați mie vorbă și o să-i spun imediat ce ajunge.”
„Nicio grabă.”
De-acum bărbații sunt lângă el. Cel cu cicatrice îi întinde palma. Băiatul o privește neîncrezător. Nu i s-a mai întâmplat ca un adult să dea în felul ăsta cu el noroc, așa cum procedează doar între ei. Până la urmă, își pune palma în cea a bărbatului. Încordează brațul.
„Ia te uită ce strânsoare are puștiulache. Bravo!”
Celălalt îi strânge și el mâna, apoi zâmbește. Are ceva în expresia figurii care îl face pe băiat să se destindă.
„Singur pe plantație? rânjește omul cu cicatrici. Nu te plictisești să stai aicea, fără să faci nimic, în loc să bați mingea dincolo, în sat, cu alți puști?”
„N-am voie să plec, trebuie să-l aștept pe tata.”
„Vă e frică să nu vă prade hoții?”
„Cred că, de când am tăiat porcul, ă-hă, tocmai din iarnă, nu mai au hoții ce să fure. Nici televizorul nu mai merge.”
Omul cu cicatrici se uită în jur și fluieră încet și fals, printre dinți, fără să-și miște buzele.
„Asta cam așa pare. Nu i-ar trece la nimenea prin cap să vină pe-aici la prăduit.”
Băiatul se gândește la stiva de lemn pentru foc, din spatele casei, dar nu spune nimic. Taică-su a cumpărat-o de curând, la un preț mult mai bun decât dacă ar fi așteptat să se tocmească tocmai la începutul toamnei, ca până acum. Treaba lui de azi e să transporte lemnele în magazie, în cazul în care îi va trece cuiva prin minte să pună mâna pe ele, în vreo noapte sau când nici el nici taică-su nu vor fi prin preajmă. Ar fi bine să întrebe prin sat de unde ar putea să facă rost de-un pui de câine. Le-ar ține de urât amândurora iar apoi, când va crește, casa va fi mai bine păzită. Rămâne aceeași problemă, că nu vor avea cu ce să-l hrănească, dar se vor descurca ei cumva. Dacă ar fi avut un câine, străinii ăștia nici n-ar fi îndrăznit să coboare din mașină fără să-l strige mai întâi și să-i ceară voie. Pe când așa, nici dacă i-ar spune în față că au venit să șterpelească lemnele, n-ar putea să-i oprească.
„Haide, îl îndeamnă omul cu cicatrici, punându-i mâna pe umăr, hai să ne-ajuți să descărcăm sacii.”
„Ce saci?”
„Sacii cu porumb, cum adică ce saci!?”
„Nu știu, mie tata nu mi-a zic nimica.”
„Puștiule, nu-i problema mea ce-ți zice ție babacu și ce nu. Treaba noastră e să aducem până aici porumbul și să te ajutăm să-l dai jos.”
„Dar nici măcar nu mai avem porci și găini. Ce să facem cu porumbul?”
„Nu pe mine trebuie să mă întrebi. Puteam să-l lăsăm pe taică-tu să și-l care singur, de la târg, dar ne-am gândit să facem o faptă bună. Hai să ne mișcăm, că avem și alte drumuri de făcut.”
Împins de la spate, băiatul se apropie de mașină. Când ajunge lângă ea, celălalt bărbat deschide portiera din spate. Bancheta a fost scoasă. Băiatul se uită după sacii cu porumb și nu vede niciunul. Simte cum ambele brațe îi sunt imobilizate. Până să înceapă să se zbată, e trântit pe podeaua mașinii și o cârpă cu miros ciudat îi acoperă partea de jos a feței. Totul în jur devine încețoșat. Nu reușește să se miște, oricât încearcă. Ca și cum s-ar fi întors acasă după o zi întreagă de dat la sapă și s-ar întinde pe pat, închide ochii și nu mai știe nimic de sine.

*

Evită să se uite la șofer. Își ține privirea în direcția opusă. A oprit radioul, după ce a schimbat de la un post la altul. Muzica îi dă o stare de greață, de parcă s-ar chinui să înghită ceva stricat. Se gândește la mâinile Maiei. S-a gândit la asta neîncetat, de când el și cu băiatul au dat noroc. În comparație, ale Maiei sunt mai moi la atingere, pe când ale băiatului s-au simțit ca niște palme  de om bătrân, pline de bătături.Șoferul ține geamul întredeschis și fumează. Calmul lui îl scoate din sărite pe Horia.
„Ce crezi că le fac?” îl întreabă, continuând să privească la câmpia din dreapta șoselei, la buruieni și la cei câțiva copaci crescuți la întâmplare.
„Până acum, ne-a mers foarte bine, fără să intrăm în detalii de-astea. Cu cât știi mai puține, cu atât mai bine – nu așa mi-ai spus?”
„Ei bine, se pare că m-am răzgândit. Acum vreau să știu.”
„Din cauza mucosului ăstuia? Ce morții lui are atât de special?”
„Vreau doar să știu.”
„E un nimic. Dacă nu murea de foame, în câțiva ani probabil că se-apuca de ciordit și-l omora careva în bătaie sau omora el pe careva, dacă nu înfunda mai devreme pușcăria. Orice-ar fi, e mai bine așa. Nu-ți mai bate capul.”
„Vreau doar să știu.”
„Crede-mă pe cuvânt, e mai bine să nu știi. Așa merge treaba asta. Dacă devii prea curios, gata, se-mpute totul. Te-am ales fiindcă am crezut că ești în stare, că n-o să-mi faci probleme.”
„Îi dau cu totul mai departe sau doar anumite părți?”
„Taci dracului din gură! Doar taci! Taci!”
Mașina a ieșit cu roțile din dreapta de pe șosea. Șoferul o aduce la loc printr-o smucitură de volan. Aruncă țigara pe geam și scuipă. O parte din scuipat i s-a întins pe obraz, din cauza vântului. Se șterge cu umărul.
„Să nu-mi faci probleme, auzi? Să nu care cumva să-mi faci probleme!”
Horia nu-i răspunde. Se întreabă dacă Maia e chiar serioasă când vorbește despre copii. Adică și el consideră să includă asta în relația lor, dar încă nu se simte pregătit. Nu i-a spus-o și ei. N-ar vrea să adauge încă o dezamăgire la cele de până acum. Revede și simte forma palmelor ei și strângerea de mână a băiatului se suprapune și se repetă până ce nu reușește să se mai concentreze la altceva.
„Trage acolo, îi arată șoferului un copac de lângă șosea. Trebuie să mă piș.”
„Nu poți să te ții până ajungem?”
„Dacă nu vrei, e-n regulă, oricum covorașele par să aibă nevoie de-o spălare.”
„E singura oprire, bine?”
„Da, să trăiți!”
Copacul se află într-o curbă și există destul spațiu în care să aibă loc mașina, fără să deranjeze traficul. Drumul e totuși atât de puțin circulat încât șoferul nici n-ar fi fost nevoit s-o scoată de pe șosea.
Horia coboară și, în loc să se îndrepte spre copac, ocolește mașina. Ajunge lângă portiera șoferului și trage de ea.
„Ce pizda mă-tii faci?”
Își mută întreaga greutate pe piciorul din spate, apoi se avântă înainte. Cotul îi aterizează șoferului în spațiul dintre nas și obraz. Sângele explodează pe nări. Horia îl trage afară din mașină. Șoferul nu și-a revenit din șoc. Mâinile cu care-și acoperă gura, într-o încercare disperată de-a opri șuvoiul de sânge, tremură atât de tare încât îi provoacă și mai multă durere. E apucat de un picior și târât pe șosea, apoi pe bolovani și pământ, până în spatele unor buruieni.
„Bă, ne…”
Alt cot în figură îl face să-și piardă conștiința. Următorul îi transformă capul într-o minge roșie.
Horia lovește ritmic și răsuflă din ce în ce mai greu, până ce simte cum cotul i se afundă într-o bucată moale de carne. Se ridică și, ținându-și palmele pe genunchi, respiră cu zgomot. Nu se uită la trupul șoferului. Cu hainele îmbibate de transpirație și sânge, se întoarce la mașină. Se așază la volan, reglează scaunul și oglinzile. Se pregătește să învârtă cheia în contact. Rămâne așa câteva momente, indecis. Coboară și o ia înapoi pe câmp, în direcția șoferului. Nici de astă dată nu se uită la capul înroșit. Îi scoate portofelul din pantaloni. Îl deschide, ia un teanc de bancnote, apoi îl aruncă în iarbă. Își îndeasă banii în buzunar și se întoarce la mașină. Pornește motorul, fără să mai ezite. Trage de volan, până ce întoarce mașina în direcția opusă. Merge încet, de parcă ar transporta niște produse chimicale extrem de periculoase și sensibile la orice denivelare a drumului.
Mai întâi se văd crengile uscate ale arborelui, apoi acoperișul și în cele din urmă pereții albaștri ai casei. Oprește mașina aproape de intrare. Deschide portiera din spate. Băiatul stă ghemuit, cu mâinile și picioarele legate. Are un căluș în gură. Horia i-l scoate și-i verifică respirația. Încă nu s-a dezmeticit, dar va fi în regulă. Își scoate briceagul din buzunar și taie sforile. Îl ia pe băiat în brațe. I se pare ireal de ușor. După ce îl așază pe buștean, acolo unde l-a văzut stând înainte de-a se ridica să-i întâmpine, îi prinde teancul de bancnote în elasticul pantalonilor, fiindcă are buzunarele smulse. Se întoarce la mașină, verifică torpedoul și rucsacul șoferului. Găsește o sticlă de apă. O ia și se duce să o pună lângă băiat. Știe că în momentul când se va trezi, va simți nevoia să bea ceva. Abia pe urmă se va întreba ce i s-a întâmplat.

11.04.2019

Like & Follow:
error
Copyright: Mihail Victus