Am luat decizia ca de-acum înainte, în locul ocupației mele profesionale, să mă prezint simplu: sunt cititor. Până la urmă, nu există activitate pe care să o fi practicat mai mult, excluzându-le desigur pe cele obișnuite fiecărei persoane, cum ar fi nevoile fiziologice. Nici măcar după citit n-aș putea pune pe locul doi activitatea de pe urma căreia am câștigat experiența necesară unei cariere. Scrisul ar trebui să aibă întâietate. Nu mi-e totuși la îndemână, deocamdată, să mă numesc scriitor. Am publicat în reviste cunoscute și antologii și mi s-au acordat niște premii, dar toate astea nu m-au convins. Rămân la prima alegere: sunt cititor.
Într-o perioadă, cel mai supărător lucru pentru mine însemna să-mi doresc unele cărți și să nu mi le pot permite. Nu aveam un salariu suficient de mare cât să acopere cheltuielile zilnice și, în plus, aveam obiceiul să dau gata peste cincizeci de cărți pe an. Puneam eu deoparte atâta cât să pot vâna o dată la două luni, în medie, reducerile oferite de librăriile virtuale, însă de puține ori se întâmpla să pot comanda și titlurile dorite cu adevărat.
În copilărie, fiindcă maică-mea nu-mi aproba orele petrecute în compania cărților, în locul altor îndeletniciri folositoare („Ia uite la taică-tu, când l-am cunoscut, la fel stătea ca tine, își umple mințile cu minciunile alea. Și ce?, vezi că l-a ajutat în vreun fel?”), rezolvam problema sustrăgând bani de pe unde puteam, până ce-mi ajungeau ca să fac o vizită la librărie. De la obiceiul ăla și până la cel ce urmează să-l povestesc, nu-i o săritură chiar atât de mare. Seamănă mai degrabă c-un drum parcurs la pas, fără abateri.
La sfârșit de săptămână, eu și prietena mea de-atunci, din urmă cu vreo opt ani (nu avea serviciu, dar se ocupa cu organizarea cheltuielilor), mergeam să facem cumpărături la un hypermarket din apropierea casei. Era mai avantajoasă umplerea câtorva plase, cu produse stabilite dinainte, la un interval de câteva zile, în loc să vizităm frecvent magazinul de la colțul străzii. Cărțile nu se aflau pe lista cu priorități.
În hypermarket se afla și un culoar cu rafturi pentru cititori, pe unde treceam de fiecare dată și răsfoiam cărțile pe care-aș fi vrut să le cumpăr, dar ale căror prețuri mă obligau să mă despart de ele, cu promisiunea că aveam să le țin minte și să le comand cu prima ocazie când le voi găsi la reducere. S-a întâmplat ca într-una din zile să văd un afiș în același magazin, prin care se anunțau mari promoții la cărți. M-am apropiat de spațiul special amenajat pentru asta, doar ca să aflu că promoția se referea la o serie de volume de buzunar, ieftine, ale căror titluri nu mă atrăgeau cine știe ce. Am ales totuși vreo două. Erau mai bune decât nimic, dacă rămâneam fără provizii de citit. M-am îndreptat împreună cu prietena spre alte culoare, pentru a ne continua cumpărăturile. După câteva momente, i-am spus: „Mai era o carte pe care vreau să o iau.” Mi-a strigat ca nu cumva să revin cu mai multe, doar ca să fie acolo, și pe urmă să nu le citesc.
Din fericire, nu se înghesuiau mulți oameni pe la rafturile cu cărți. Odată ajuns acolo, am dus mâna la gură și m-am uitat în sus, de parcă mi-aș fi oprit un căscat. Verificam de fapt dacă erau camere de supraveghere prinse de schelele tavanului. N-am descoperit niciuna, dar am continuat să fiu prevăzător în timp ce răsfoiam una din cărțile de la reduceri și să trag ușor cu unghiile hârtia aplicată pe spate (Promoție de carte – 3 lei), peste vechiul cod de bare. S-a dezlipit fără dificultate. Am reușit să fac asta și totodată să dau impresia că doar mă uitam printre pagini. În același fel, stând într-un unghi de unde nici dacă m-ar fi privit careva prin presupusele camere ascunse (nu strică niciodată să îți iei măsuri de siguranță în plus), nu și-ar fi dat seama ce fac, am luat bucata de hârtie și am lipit-o peste codul de bare al unui volum pe care aș fi vrut că adevărat să-l citesc și-al cărui preț depășea 30 de lei. Treaba a mers atât de ușor, încă am repetat-o de încă două ori. M-am întors cu noile achiziții la prietenă. „Ia uite peste ce comori am dat”, i-am spus, chinuindu-mă să-mi potolesc rânjetul de satisfacție. S-a uitat mirată peste titluri. Din câte îmi amintesc, era un Thomas Mann, cu siguranță un Nabukov și probabil un Steinbeck. „Incredibil! a făcut prietena. Cum de nu le-am văzut?” I-am explicat că se aflau în partea de jos a teancului de cărți. N-a avut răgazul să pună alte întrebări, deoarece ajunseserăm deja la casă și începusem să așez produsele pe bandă. Am așezat cărțile undeva pe la mijloc. Vânzătoarea le-a scanat fără ca măcar să se uite la ele.
Abia când am ajuns acasă i-am spus prietenei ce făcusem. La început, n-a reacționat bine, dar tocmai de-aia îl alesesem pe Mann, autorul ei preferat. „Nu vezi ce prețuri nesimțite au editurile astea? mi-am justificat fapta. Dintr-un salariu normal nici nu-ți poți permite să citești.” N-a mai protestat. Nici când am venit, în altă zi, cu încă trei cărți luate la reducere. „Doar ai grijă”, m-a avertizat. Continuam să iau de pe rafturi și ceea ce știam că i-ar plăcea ei să citească.
Pe lângă justificarea oferită prieteni, am adăugat (în gând): dacă s-ar fura de prin librării o parte din viitoarele cărți scrise de mine, aș fi mai mult decât onorat. Cât despre edituri, ei bine, despre ele n-aveam oricum o părere bună (și nici între timp n-au câștigat foarte mult la imagine).
Trucul cu înlocuirea etichetei mi-a adus peste o duzină de cărți în bibliotecă, citite apoi cu o plăcere deosebită. Procesul nu mi se părea totuși îndeajuns de rapid, așa că m-am gândit să-l perfecționez. Cu ajutorul unui scanner, am transferat eticheta pe laptop iar de acolo am deschis-o într-un editor de imagine. Am refăcut codul de bare, pentru a fi cât mai clar, apoi l-am multiplicat pe o filă în format A4. Am tipărit două pagini, am decupat noile etichete și le-am așezat în portofel.
Data viitoare când am trecut pe la hypermarket, înainte de-a vizita rafturile cu cărți, m-am abătut pe la papetărie și am luat un adeziv lichid pentru hârtie, în formă de tub, ușor de ascuns în palmă. Noua strategie a funcționat mult mai bine. Trebuia doar să pun cărțile în coș, cu fața în jos, să trec discret cu eticheta peste tubul cu adeziv și, în timp ce mă plimbam printre raioane, să mă opresc să pun câte ceva în coș, moment în care lipeam eticheta peste codurile de bare originale. Secretul era să nu stau pe loc, pentru a nu da nimic de bănuit. La casele de achitat, ca de obicei, n-au existat probleme de niciun fel.
În scurtă vreme, am făcut rost de lecturi pentru cel puțin doi ani, la niște prețuri nemaipomenit de avantajoase. Apoi mi-am schimbat locul de muncă, pe un salariu mai bun. Îmi permiteam să cumpăr orice autori și titluri, așa că am renunțat la șterpelit. Mai am și acum, uitate prin sertare, coli de hârtie cu etichete multiplicate.
13 februarie 2019