Despre scris: un șut constructiv

Ce-i mai important la un roman, subiectul sau modul de prezentare? Veți fi de acord cu mine că o poveste reușită le are pe ambele. Poți chiar să ai un subiect nu prea strălucit, dar în schimb execuția să fie foarte atractivă. Dar ce se întâmplă când subiectul e demn de toată atenția, iar execuția duce cu gândul la o compunere școlară? Mai există (prea multe) cazuri în care și subiectul și modul de prezentare lasă de dorit, dar alea nu pot fi numite cărți, sunt cel mult „manuale despre cum să nu scrii”. Până la urmă, joacă un rol și genul ăsta de producții, doar că niciun autor nu-și dorește să-și asume o asemenea responsabilitate, aceea de-a se oferi ca exemplu de „așa nu”. În mintea noastră, cu toții suntem grozavi.
Cine se mulțumește să fie figurant într-un film, când ar putea să interpreteze un rol secundar sau chiar pe cel principal? Deloc imposibil, dacă ai ceea ce-ți trebuie. Important e să treci prin toate etapele, să le stăpânești pe fiecare în parte înainte de-a trece la următorul nivel. Un scriitor bun e figurant și actor, dar și regizor. Acoperă, de fapt, și restul echipei care apare pe generic: scenarist, cameraman, designer de costume, editor de film etc. Sunt abilități pe care le dobândești și le îmbunătățești în timp, dacă le folosești cât mai des.
Nu mai țin minte când am scris primele povestiri, în clasa a 5-a sau mai devreme, dar știu că până să termin școala generală eram cunoscut ca „tipul ăla ciudat care scrie poezie și povești”. De atunci au trecut aproximativ 17 ani. O perioadă destul de mare în care să tot exersez scrisul și să-l îmbunătățesc. Cum se face totuși că mi s-a publicat prima carte abia anul trecut? Am apărut între timp prin reviste, mi s-au acordat premii, dar asta nu are importanță. Înainte de a debuta, nu exiști ca scriitor. Ești ceea ce se numește „un aspirant”.
Chiar dacă e primul meu roman publicat, „Fracturi” nu e și singurul pe care l-am scris. Doar din 2009 și până acum am în sertar 4 romane finalizate și altele 8 începute, la care se adaugă 64 de povestiri complete. Sunt mulțumit de toate? Nici pe departe. Abia cu doi ani în urmă, când am început să lucrez la „Fracturi”, am știut că sunt cu adevărat pregătit pentru debut. Sigur, am crezut asta înainte de fiecare roman, dar nu cu atâta convingere. În cazul meu, etapa de șlefuire, de îmbunătățire a scrisului, de găsire a propriei voci a durat destul de mult, deoarece m-am încăpățânat să parcurg drumul de unul singur, să învăț din greșeli și eșecuri, să experimentez după bunul plac. A funcționat? Eu așa cred. Ca o paranteză, afirm că un curs bun de creative writing te poate îndrepta în direcția potrivită, mai repede decât o poți face de unul singur, cu toate că până la urmă depinde numai de tine la ce destinație te oprești.

Pentru a demonstra mai bine evoluția apărută în urma exersării și-a dorinței permanente de-a mă autodepăși, voi reveni la un text pe care l-am scris în 2009. Povestea e foarte scurtă (500 de cuvinte) și cât se poate de simplă: un individ vrea să sară de la balcon și un detectiv îl convinge să nu o facă după ce-i vorbește de problemele personale (cancer, divorț, sechestrarea casei de către bancă), poanta fiind că la final detectivul e întrebat de un coleg ce i-a spus individului. Detectivul îi spune într-o frază scurtă de probleme alea inventate și încheie cu: „Nu l-am întrebat care-i motivul pentru care s-a suit acolo, dar n-are cum să bată asta.” Cortina cade după ce doi polițiști izbucnesc în râs și intră într-un bar.
E de la sine înțeles că n-ai cum să tratezi un subiect de genul ăsta în 500 de cuvinte, fără să-l faci să sune ca un banc. Ar fi putut ieși ceva bun dacă i se oferea mai mult spațiu de desfășurare, iar execuția era (mult) mai reușită.
În continuare, mă voi lega de primele două paragrafe ale textului, pentru a vedea ce aș putea îmbunătăți. Vorbesc doar de exprimare.

Grămada de oameni adunată în din faţa blocului se înmulţea cu fiecare secundă care trecea devenea tot mare. Glasuri amestecate, acoperite cu sunetele agasante produse de cu sirenele maşinilor de poliţie se auzeau ca un ecou asfixiant în loveau de timpanele lui  Bernie Rachman. Balustrada îngustă nu-i conferea o poziţie prea confortabilă. Însă ştia că nu asta era cauza pentru care trupul îi tremura. Trupul îi tremura pe balustrada prea îngustă. Nu era nevoie decât Trebuia să facă doar un pas, apoi și totul s-ar fi sfârşit… (fără semne de suspensie) Doar ăsta era motivul pentru care închiriase apartamentul de la etajul 14! (semnul exclamării a se folosi doar în cazuri extreme) Un pas numai… (Nu e de-ajuns să omul vrea să sară de la etaj și să treci la paragraful următor – numai dacă ai de gând să revii asupra problemei pe parcursul povestirii, ceea ce nu se întâmplă. Cum îl determini pe cititor să empatizeze cu personajul sau măcar să-l înțeleagă?)
Cineva deschise fereastra de la apartamentul vecin, aflată la mai puțin de un metru în dreapta lui. Bernie văzu mai întâi capul unui bărbat de vreo 40 de ani, nebărbierit de cel puțin o săptămână, cu părul dezordonat, apoi umerii lați și brațele care s-au sprijinit de rama ferestrei. Bărbatul trase aer în piept, fără să-l privească. Fereastra apartamentului din dreapta s-a deschis. S-a văzut mai întâi figura unui bărbat de vreo patruzeci de ani, nebărbierit de cel puțin o săptămână și cu părul care ar fi avut urgent nevoie de-o spălare, apoi umerii lați și brațele care s-au sprijinit de pervazul ferestrei. Bărbatul a tras aer în piept și nu s-a uitat în direcția lui Bernie. Între ei era o distanță mai mică de doi metri. (Chiar dacă am vrut să păstrez aceleași informații, le-am schimbat ordinea și am optat pentru schimbarea perfectului simplu.)

Va trebui să găsesc curajul să arunc la gunoi tot ce am scris în perioada aia, așa cum am procedat cu cele dinainte de 2009, altfel voi crăpa de rușine pe lumea aialaltă, după ce voi fi faimos și mi se vor descoperi textele nepublicate.
Ironia e că la vremea respectivă, când am scris textul, am fost cât se poate de încântat de el. E normal să ne placă ceea ce creăm. Apare o problemă când ne place atât de mult încât ne băgăm dopuri în urechi de fiecare dată când auzim o critică negativă. În cazul ăsta, evoluția va fi foarte îngreunată sau pur și simplu nu se va întâmpla. Vom continua să înotăm în mediocritate și să ne imaginăm că ne întrecem pentru medalia olimpică, pe când în realitate ne bălăcim într-o băltoacă din spatele casei.

De când am lansat revista digitală LiterNautica, împreună cu Cornel Bălan, autorul romanului „Escroc SRL” (câștigător al unui concurs de debut lansat de editura Humanitas), primim pe mail o mulțime de povestiri. Aproape toți autorii au încredere că textele lor sunt, dacă nu geniale, cel puțin foarte bune. Așa cum credeam și eu despre schița cu sinucigașul după ce o scrisesem. Evident că refuzăm asemenea texte și-i sfătuim pe oameni să citească și să exerseze cât mai mult, pentru că încă mai au de lucrat.
Refuzurile sunt dure întotdeauna, oricât de amabil ar fi formulate. Putem învăța totuși ceva în urma lor, dacă le privim ca pe ceva inevitabil, mai ales când suntem la început de drum. Un refuz poate fi ca un șut în fund și numai de tine depinde cum îl privești:

1) ca pe o jignire, pe care încerci să o întorci;
2) ca pe-o durere de care te vaiți și de care uiți după ce a trecut;
3) ca pe ceva nedorit, dar care te apropie mai mult de obiectiv.

Ține minte oricum că vei risca întotdeauna să primești câte-un șut, pentru că unele sunt lansate doar din răutate sau din dorința de-a te da la o parte, dar după ce ajungi la o anumită etapă de înțelegere și îmbunătățire a abilităților și o încredere adevărată în ceea ce faci, acestea vor trece pe lângă tine, ca niște pârțuri fără miros.

Nu știu ce reacție aș fi avut eu, cel din 2009, la sugestiile pe care le-am făcut acum la cele două paragrafe. Vreau să cred că le-aș fi privit într-un mod constructiv.

2 thoughts on “Despre scris: un șut constructiv

  1. Să lucrezi pe text și să ții o cronologie asupra modificărilor este cu siguranță un indicator pentru oricare moment în care vei relua notițele asupra evoluției tale în timp. Privind retrospectiv ar trebui să avem mereu senzația (însă justificată de calitatea efectivă a textului) că am evoluat. Că lecturile astea pe care le recomandăm pe LiterNautica celor care nu citesc destul, dar vor cu orice preț să scrie, și-au pus amprenta suficient, și au format îndeajuns (niciodată nu va fi îndeajuns, de fapt) încât să permită o scriere cel puțin cursivă, dacă nu excelentă.
    Mă bucur că ți-ai găsit întrucâtva echilibrul ca scriitor și că ești mereu dispus să-ți schimbi pielea și nu năravul! Abia aștept următoarele cărți!

    • Este vorba de o dorință constantă de a te autodepăși – doar în felul ăsta poți evolua. Desigur, în cazul ăsta evoluția are loc și odată cu experiența de viață. Cât despre a citi cât mai mult, cărți cu stiluri cât mai diferite, așa cum recomandăm celor care se doresc publicați, asta e deja o regulă de bun simț 🙂
      Mulțam.

Scrie un comentariu

PAGINĂ DE AUTOR