Dacă nu s-ar fi împiedicat de prag, George ar fi fost despicat în două. În timp ce se afla întins pe trotuar și încă nu realiza ce tocmai se întâmplase, bucata de tablă, ascuțită ca o pânză de ferăstrău, vâjâi pe deasupra lui și se înfipse în tocul ușii. Zgomotul l-a făcut să-și piardă auzul pentru câteva momente. Era susținut de doi bărbați când și-a revenit. Glasurile se auzeau din ce în ce mai aproape și mai clar. Simțea palme și degete cum îl pipăiau fără nicio jenă. Ce voiau de la el? Se smuci și făcu doi-trei pași. Se întoarse, privi spre intrarea clădirii de birouri, blocată cu fâșia mare de metal desprinsă din panoul publicitar și începu să înțeleagă. Se grăbise să ajungă la o întâlnire de afaceri. De astă dată se pipăi singur. Toate păreau să fie la locul lor. Scăpase cu viață.
În locul unui sentiment de recunoștință, o senzație puternică de panică îl izbi cu atâta violență încât a fost nevoit să se țină cu ambele mâini de stâlpul semaforului aflat în apropiere. Cei doi bărbați se apropiau. Își făceau griji pentru el. Sunteți bine? V-ați lovit pe undeva? Să sunăm la o salvare? George schiță un semn larg cu mâna, ca un ștergător care curăță parbrizul de mizerie. Le întoarse spatele și porni cu un mers repezit spre capătul opus al străzii. Avea o față încruntată și-o privire lipsită de orice sclipire. Arăta și se comporta ca un țicnit. Până să revină în lumea palpabilă dimprejur a trecut mai bine de-o jumătate de oră și câteva străzi parcurse la întâmplare. Cercetă cu atenție împrejurimile, dar nu recunoscu nimic. Se întrebă dacă nu cumva fugise de la locul propriei morți și că, dacă ar fi putut nimeri drumul înapoi, era posibil să-și găsească trupul acoperit de-un cearșaf alb, în timp ce câțiva polițiști beau cafele și-și spuneau bancuri despre căsnicii nefericite. Înainte de a-și imagina alte posibilități, a văzut o femeie în vârstă agățată de lesa unui câine mic și cârlionțat, care mergea pe cealaltă parte a străzii. „Doamnă, mă scuzați, îmi puteți spune unde mă aflu?” Prima reacție a femeii a fost să tragă de lesă ca să aducă mai aproape câinele, de parcă și-ar fi dorit să-l protejeze. „Pe strada Polovraci”, răspunse. „Cu speranța că nu deranjez prea mult, mă puteți îndruma spre cea mai apropiată stație de metrou?” Dacă prima impresia a femeii, la vederea expresiei rătăcite a lui George, fusese una de teamă, gesturile și cuvintele lui politicoase o făcură să renunțe la ostilitate. „Dacă vă grăbiți foarte tare, puțin mai în față e o stație de tramvai. Vă duce în mai puțin de cinci minute la metrou. Mie nu mi-a plăcut niciodată să merg cu trenul pe dedesubt, ca o cârtiță. Parcă nu am aer acolo, simt că mă sufoc. Nu spun că nu te duce repede, au și ăia dreptate. Dar uite că auzi mereu la știri cum se mai aruncă vreunul pe șine. N-aș suporta să văd așa ceva, cu firea mea sensibilă.” Pe George îl deranja conversația femeii, voia să rămână singur și să-și pună în ordine gândurile care i se îngrămădeau în cap. Mulțumi pentru ajutor și alese calea cea mai lungă până la stația de metrou. Se grăbise întreaga lui viață. Abia dacă se scurseseră câteva clipe de când se născuse și până când trebuia să-și care ghiozdanul, spre prima zi de școală. Câteva bătăi din palme și deja se putea vedea în prima bancă a liceului Tudor Vianu, un băiat singuratic și slab, cu pielea de-o culoare nesănătoasă, din cauza nenumăratelor ore petrecute în camera lui cu cărțile de studiu în brațe, în loc să ia parte la chiotele și veselia din stradă. Anii de facultate au adus doar mai multe ore de singurătate. Reținea aprecierea profesorilor și invidia sau ignoranța celor de-o seamă cu el. Pleosc!, o săritură de la înălțime și deja înota în apele tulburi ale unei firme cu renume internațional. La puțină vreme după aceea strângea pentru prima dată în brațe trupul gol al unei femei. A luat-o de nevastă. Își amintea primele săptămâni de fericire totală. Apoi nimic. Ultima parte a vieții lui se rezuma la încercările de-a face un copil și deodată s-a trezit în spatele unui birou imens, ocupând o funcție importantă la singura firmă unde lucrase până în prezent.
Prea repede. Nu-și permisese să facă un pas înapoi și să se gândească la ce avea de făcut în continuare, pentru ce alte alegeri ar fi putut să opteze sau dacă asta era cu-adevărat viața pe care și-a dorit-o. Părinții, profesorii și pe urmă soția și superiorii aleseseră în locul lui. Se străduise să se-achite de fiecare misiune cu atenție și dedicație. De cele mai multe ori îi reușea. Un om de sacrificiu. Carne de tun, cum se spunea altădată. Cei care-l numeau prieten îl băteau cu palma pe umăr. Reușise. Își aranjase viața. Sau viața l-a aranjat pe el?
Înainte de-a ajunge acasă, George se prezentă la sediul central al băncii unde își ținea economiile. Funcționarii care i-au remarcat prezența ori au schimbat câteva cuvinte cu el aveau să declare că le-a făcut impresia unui om stabil, poate puțin prea bine dispus, dar nu atâta încât să iasă în evidență. „Vreau să-mi retrag jumătate din capital”, a rostit imediat ce i-a venit rândul la casierie. Zâmbetul amabil al funcționarei s-a pierdut imediat după ce-a verificat contul clientului. „Vă rog să așteptați câteva momente.” S-a dus în biroul alăturat, acolo unde se aflau consilierii. A revenit însoțită de unul dintre ei. „Va trebui să aveți puțină răbdare, i-a cerut acesta mai târziu, după ce l-a servit cu o cafea. Nu e o sumă de care să dispunem așa, pe nepregătite. Din motive de siguranță.” Au fost date câteva telefoane și s-au verificat niște acte. George n-a dat semne de nervozitate. A răspuns cu degajare la întrebări și s-a ferit să ofere mai multe informații decât era necesar. „Banca rămâne totuși cel mai sigur loc unde vă puteți păstra banii”, a făcut o ultima încercare consilierul și abia atunci George și-a dat seama că schimbarea pe care urma să o facă nu presupunea totodată să se poarte iresponsabil. În concluzie, a oprit o mică sumă pentru cheltuieli iar pentru restul a deschis un alt cont, confidențial.
Spre seară, când ajunse acasă, își găsi soția sub un teanc de reviste. „Trebuia să-mi spui că ajungi mai târziu. Vrei să-ți încălzesc mâncarea?” I-a răspuns că a servit masa în oraș, chiar dacă n-o făcuse.
În declarația oficială, femeia avea să menționeze că n-a observat nimic neobișnuit. George urca deseori în camera lui de lucru, imediat ce venea de la birou. Muncea până târziu și nu voia să fie deranjat. Mai cobora să-și facă un sandviș sau să-și toarne un pahar cu vin, cu puțină vreme înainte de culcare. Credea că îl ajută să doarmă mai repede, chiar dacă ea îi repetase de-atâtea ori că asta era de fapt cauza tulburărilor de somn de-apoi. Câteodată George se ducea în dormitor cu multă vreme după ce soția lui stingea luminile, așa că n-a fost nicio surpriză că abia a doua zi i s-a sesizat absența. S-a descoperit că lipseau doar mașina personală, rucsacul lui preferat de călătorie, actele, câteva schimburi și medalia de argint câștigată de taică-su la un maraton internațional din 1987. Faptele au fost clare. Fugise de acasă. În astfel de cazuri exista aproape întotdeauna o amantă, dar cercetările în sensul ăsta n-au dus la niciun rezultat. Omul se plictisise, nimic mai mult. Urma să-și facă de cap, să trăiască o mică aventură și să revină într-un final acasă, umil și pocăit. Soția lui era o femeie răbdătoare și nu ducea lipsă de nimic. Putea profita de ocazie ca să se mai distreze și ea puțin.
La două luni și jumătate după ce George se suise în primul avion unde găsise bilet, fără să arate un interes deosebit în privința destinației, se afla în compartimentul de la clasa întâi al unui tren care trecea prin Copenhaga. Dacă o veche cunoștință s-ar fi ciocnit de el, întâmplător, i-ar fi fost dificil să-l recunoască. Bărbatul corpolent, cu părul tuns perie și mereu proaspăt ras, împachetat în costume scumpe, făcea parte dintr-o viață anterioară. George dăduse jos aproape douăzeci de kilograme, ceea ce-l făcea să pară mai înalt. O barbă crescută neglijent îi încadra figura și purta haine lejere, luate parcă la nimereală. Exista oricum o schimbare mai semnificativă de-atâta. Cine-ar fi avut ocazia să-i facă o poză și să o pună lângă alta, luată înainte de-a fi fugit de-acasă, ar fi fost capabil să jure că poza recentă fusese făcută cu multă vreme în urmă, când era mai tânăr. Într-adevăr, expresia lui preocupată de dinainte dispăruse complet. În întreaga-i postură se citea o bucurie și-o poftă de viață întâlnite doar în rândul celor tineri și naivi. Poate că efectul se datora și banilor din cont, care-i permiteau să trăiască fără vreo grijă, dar asta are mai puțină importanță. George se considera fericit. Îl mai lua prin surprindere uneori câte-un sentiment de remușcare, dar îl alunga repede. Viața lui începuse abia cu puțină vreme în urmă. Restul ținea de trecutul îndepărtat și neplăcut. Se compara cu cineva care fusese obligat să stea într-o celulă, fiind acuzat pe nedrept, și abia acum se putea bucura de libertate. Încotro s-o apuce? Ce planuri de viitor să facă? A descoperit că era cel mai simplu să se suie în barcă și să arunce vâslele.
Trăia de vreo două săptămâni cu o daneză puternică și înaltă care, pe cât de serioasă și de rigidă poza în majoritatea timpului, pe-atât de pasională se dovedea a fi după ce trecea pragul dormitorului. Pentru George, a cărui experiență sexuală din ultimii ani se rezuma la cele maxim zece minute petrecute uneori deasupra soției lui pe jumătate dezbrăcată și nemișcată ca o scândură, ăsta era un lucru nou și deosebit de plăcut. Putea, în sfârșit, să experimenteze pofte la care înainte doar îndrăznea să viseze. Daneza era lipsită de inhibiții. O amuza stângăcia lui și avea grijă să-l îndrume cum trebuie și să-i arate cum să o satisfacă. Îl învăța să fie mai îndrăzneț. „Folosește-ți imaginația și lasă rușinea la ușă. Să nu-ți fie frică să mergi prea departe. Sunt a ta și poți să faci cu mine ce vrei.” Cuvintele de genul ăsta, rostite într-o engleză brută și leneșă, erau de-ajuns ca să-l scoată din minți pe George. Câtă vreme se afla sub vraja acelor senzații n-avea să-și ia rucsacul și să fugă spre aeroport. Dar știa că într-o zi o va face. Fără să ezite și fără nicio remușcare. Tocmai de-aceea își petrecea doar nopțile în apartamentul danezei. Nu voia să-i bage idei în cap, să o determine să-și dorească mai mult. Prima jumătate a zilei și-o petrecea vizitând punctele de atracții turistice, umblând aiurea pe străzi, degustând mâncăruri și băuturi, așezându-se pe vreo bancă și urmărind trecătorii grăbiți. Se gândi să-și găsească un hobby. Ca urmare, în dimineața aia cumpărase un aparat de fotografiat profesionist. A descoperit că îi plăcea să surprindă oamenii în ipostaze diferite. Un afacerist elegant în timp ce îndesa cu nerăbdare un burger în gură, cu ochii dilatați și fața roșie. Cuplul îmbrățișat pe banca din parc, când mâna unuia dintre bărbați dispărea sub bluza celuilalt. Un bătrân cerșetor pipăind cu degetele singurii doi dinți înfipți în gingia superioară. Era încântat de colecția lui. Voia să i-o arate danezei și să o întrebe ce părere are. Se pricepea la artă.
Trenul ajunse în Stația Centrală din Copenhaga și George, întors dintr-o călătorie până la Malmö, se grăbi să coboare. Își roti privirea în jur. Căuta posibile subiecte pentru a le fotografia. Cercetă cu atenție un cuplu de tineri, un grup de bătrâni și câțiva singuratici ocupați cu telefoanele mobile. Nimic deosebit. Apoi, într-un colț al peronului descoperi un bărbat în vârstă de al cărui braț se agăța o fată cu mult mai tânără. Își pregăti aparatul și se puse la pândă în spatele unui panou publicitar. Trebuia să aibă răbdare. Cei doi n-aveau să rămână pentru totdeauna nemișcați. Simțea tensiunea dintre ei. Era de-ajuns un gest sau o privire aparte. Păreau cumva stingheriți. Evitau să se uite unul la altul. Poate că tocmai trecuseră printr-o mică ceartă. George se aplecă, duse aparatul la ochi. Nu găsea unghiul potrivit. Câțiva pași înapoi. Fusese atât de concentrat pe subiectul fotografiei, că nu și-a dat seama cât de aproape se afla de marginea peronului.
Soției lui i s-a adus la cunoștință că nici măcar n-a avut timp să-și dea seama ce i se întâmplă. Izbitura a fost atât de puternică încât a murit pe loc, fără să sufere. Când roțile trenului l-au despicat pe jumătate, nu mai exista niciun strop de suflu în el. Înainte de a-l așeza în sicriu au fost nevoiți să-i coasă maxilarul. Îi rămăsese înțepenit într-o poziție care semăna c-un rânjet batjocoritor, ca și cum i-ar fi luat în râs pe cei rămași în viață.
4 februarie 2018