Distanțe neclare

Cu șaisprezece zile înainte de-a pierde lunga bătălie cu cancerul, Miron, ultimul bărbat al familiei Fabian, părea că se simte mai bine ca oricând. Se observa imediat o revigorare a întregii lui ființe. Până atunci se străduise să mimeze o bună dispoziție excesivă, iar cei din familie făceau același lucru, chiar dacă știau cu toții că jucau niște roluri. Era o minciună, dar una necesară. Poate că-n felul ăsta aveau să păcălească Monstrul. Trebuiau să-și păstreze optimismul.
Sofia, soția lui, tocmai pregătea micul dejun când îl văzu în cadrul ușii, zâmbitor și cu mâna în șold. Scoase un strigăt ascuțit și își lipi palma de piept, pentru-a potoli bătăile accelerate ale inimii. El se grăbi să o liniștească. Îi cuprinse umerii și o sărută pe frunte. „Nu te așteptai la asta, nu-i așa?” Renunțase de ani buni la trezirea matinală care-l caracteriza atât de mult altădată. Susținea că zece kilometri alergați dimineața, înainte de-a porni spre serviciu, aveau să-i prelungească viața cu zece minute. Apoi, avansarea la funcția de administrator al companiei a însemnat, printre altele, un sfârșit al acestui obicei. O perioadă s-a încăpățânat să se țină de crezul său, mutându-și programul de alergare cu câteva ore mai devreme sau târziu, înainte de culcare. Oboseala l-a obligat să renunțe treptat, până ce alergatul a ieșit complet din viața lui. A dezvoltat, în schimb, alte obiceiuri. Cel de-a nu se da jos din pat, până ce Sofia îi aducea micul dejun, era unul dintre ele. „Mamă, o să-l transformi într-un leneș”, o dojenise Denisa, fiica lor, când aflase. Ea s-a apărat cu argumentul că noua funcție îl storcea de energie, avea foarte multă responsabilitate la firmă și că-și dorea să-i ușureze viața pe cât îi stătea în putință. Nu adăugase și faptul că se simțea oarecum datoare, ca femeie casnică, să facă treaba asta. Pe Denisa o scotea din minți cuvântul casnică. Tocmai de aceea, la treizeci de ani încă mai alerga după o carieră, în loc să-și găsească un soț cumsecade. Fericirea înseamnă momentele petrecute în familie, alături de cei dragi, nicidecum satisfacția profesională. Sofia avea grijă să i-o reamintească aproape de fiecare dată când, printre lungile ore de singurătate, lua câteva guri din sticla de coniac aflată în spatele dulapului cu alimente. Nu știa de ce simțea nevoia să se ascundă. Nu era ca și cum ar fi devenit o alcoolică. Chiar dacă în ultima vreme înlocuia sticlele mai des, n-avea pentru ce să-și facă griji. Se putea opri oricând, fără vreo dificultate.
O surprinse prezența lui Miron, dar mai ales expresia de seninătate și voie bună de pe figura lui. Parcă toate ridurile și paloarea prin care-l îmbătrânise cancerul ar fi dispărut peste noapte. Nu știa ce să creadă. S-ar fi cuvenit să se bucure sau era încă una din înșelătoriile Monstrului?
După ce încercase s-o liniștească, el se învârtea sprinten prin bucătărie. „Mmm, ce bine miroase.” Lua câte-o bucată de brânză de capră sau ce mai găsea pe tocător și le arunca în gura larg deschisă. Ouăle și feliile de dovleac sfârâiau în tigaia cu aburi. „Așteaptă puțin, că numaidecât e gata”, l-a certat ea. L-a obligat să se așeze pe scaun. I-a văzut picioarele trepidându-i de nerăbdare sub blatul mesei. A pus pe un platou ouăle, dovleceii, castraveții și paharul cu suc de morcovi. Când a trecut pe lângă el, a ciupit-o de fund. I-a privit fața mare și zâmbitoare. „Sunt eu, mami, în carne și oase.” Sofia s-a abținut să spună că ar fi preferat să-i telefoneze doctorului, să-l întrebe dacă schimbarea aia bruscă însemna cu adevărat un motiv de bucurie. Șansele ca tratamentul să dea rezultate erau destul de mici. Nu atât de repede, cel puțin.
Poate că totuși există și miracole, nu-i așa? Vreau să cred, vreau să cred. Redeschise ochii și acolo se afla Miron cel dintotdeauna, ca și cum ultimele luni ar fi fost doar un coșmar din care abia se trezise. Oh, mulțumesc, Doamne, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Cu lacrimi de recunoștință rostogolindu-i-se peste obraji, se repezi să-și strângă soțul în brațe. Luat pe nepregătite, el se sufocă din cauza dumicatului pe care tocmai îl mesteca. Înghiți cu greu și, roșu la față, spuse: „Totul va fi bine, mami.” Emoțiile reținute în ea de atâta timp îi zguduiră trupul ca o furtună. „Sunt, sunt at-atât de fe-fericită”, silabisi printre sughițuri. Miron întinse palmele și-i șterse lacrimile. „Haide, potolește-te, că inunzi bucătăria.” Printre hohotele de plâns își făcură loc și câtva hohote de râs neconvingătoare. Se opri brusc, își tamponă fața c-un șervețel și se pregăti să alerge spre telefon. „Oh, trebuie să-i spun Dianei, o s-o chem aici, vom da o petrecere…” Degetele lui i se agățară cu o forță surprinzătoare de braț. „Așteaptă, să nu ne grăbim.” Pentru o clipă, îi dispăruse buna dispoziția. „Da, ai dreptate. Nu e nicio grabă.” S-a așezat pe scaun și l-a privit în tăcere cum înghițea cu poftă alimentele dietetice, de parc-ar fi fost o friptură la grătar. Obișnuiau să-i placă atât de mult adunările cu familia și prietenii de la sfârșit de lună, pe terasa din spatele curții, în mirosul de carne afumată, muzică și vocile pline de veselie.
Exista cu adevărat posibilitatea să-și reia viețile din punctul unde rămăseseră suspendate? De oricâte ori și-ar fi închipuit un asemenea deznodământ, Sofiei tot i se părea incredibil. O umbră de îndoială se încăpățâna să-i dea târcoale. Merita un final fericit, continua totuși să-și spună. Nu ceruse niciodată prea mult de la viață. Se căsătorise din iubire, făcuse un copil. Se mulțumea cu atât. Nu se uita cu invidie în curtea vecinului. Succesul altora o bucura. Multele volume de auto-cunoaștere o învățaseră lucrul ăsta. O modelaseră într-o femeie răbdătoare și tolerantă, obișnuită să aprecieze partea plină a paharului. Într-una dintre rarele altercații avute în ultimii ani primise reproșul că e lipsită de ambiție. Afirmația nu o jignise nici măcar pe jumătate cât își închipuise cea care-o formulase, o fostă prietenă căreia încă îi mai trimitea urări de bine cu ocazia sărbătorilor și zilelor onomastice. Dacă Sofia ar fi fost o femeie credincioasă, probabil că ar fi privit boala soțului ei ca pe-o încercare venită de la Dumnezeu. Și-ar fi pus întreaga încredere în puterea divină și ar fi așteptat producerea miracolului. În realitate, nu respingea ideea unei ființe supreme, chiar dacă se născuse într-o familie de atei, ale căror convingeri i-au urmat până-n mormânt.
O minune, își repetă ea în minte. Deoarece, pur și simplu, o merita. Privi cu recunoștință în sus, dar acolo se afla doar tavanul alb și frumos ornamentat, al cărui model îl stabilise chiar ea, după săptămâni de studiere amănunțită a revistelor de arhitectură și design interior.
„Săru-mâna pentru masă”, spuse cu veselie Miron și-și sărută soția pe frunte. Se grăbi să ajungă în camera dressing-ului. Alese unul dintre treninguri de pe raft, îl trase (cu oarecare dificultate) peste corpul slăbit și se privi în oglindă. Reflecția îl făcu să se strâmbe. Schimbă treningul cu altul mai vechi, de pe vremea când încă nu fusese avansat la funcția de administrator și nu începuse să ia în greutate. Se așeză din nou în fața oglinzii, trase de umerii hainei, își îndreptă spatele. Se convinse că arăta cât se poate de bine. N-avea cum să obțină un rezultat mai favorabil deocamdată. Nenorocitul de cancer îl transformase într-un bătrân. Arăta și se simțea bătrân. Își alungă repede gândurile negre care-i ținuseră companie în lungile ore de insomnii și singurătate.
Sofia, neapucând să-și revină complet din uimire, îl privi șocată cum cobora scările. „Mă duc să alerg puțin”, o înștiință el. „Nu, nu se poate. Ești prea slăbit.” Deodată, Sofia se gândi că soțul ei își pierduse mințile. Monstrul nu-l slăbise nicio clipă din colți. Nebunia îl însuflețise în felul ăla! A fost proastă să creadă într-o minune. „Uită-te la mine, o atenționă Miron și făcu cinci genuflexiuni perfecte, cu spatele drept și brațele întinse. Mă simt nemaipomenit. Voi alerga doar puțin și încet. Am nevoie de aer proaspăt.” Dar expresia de teamă de pe chipul ei rămase neschimbată. „Mă duc să îl sun pe doctorul Crijanovschi.” Pentru a doua oară, simți apăsarea puternică a degetelor lui pe braț. „Ai răbdare până mă întorc. Pe urmă poți să suni pe cine vrei tu. Îți promit că n-ai de ce să te îngrijorezi.” Miron își lipi buzele uscate de fruntea ei și ieși din casă alergând. Își simțea inima gata să explodeze și o ceață groasă i se așeză peste ochi. Încă puțin, încă puțin, se încurajă, simțind cum privirea Sofiei îl urmărea din pragul casei. Imediat ce ajunse la intersecție, o coti la dreapta. Patru, trei, doi, unu… Se ținu cu ambele mâini de stomac și vărsă în verdeața de lângă trotuar un șuvoi de resturi de mâncare și lichid. Efortul îl doborî. Se așeză în genunchi și trupul i se cutremură de câteva ori. Din fericire, nu se mai afla nimeni pe stradă. Își va duce planul până la capăt, indiferent dacă avea să-l omoare. Fiecare celulă a corpului său slăbit, fiecare tendon, mușchi, vene și tot ce l-ar mai putut servi în lupta asta, nimic nu trebuia cruțat. Observase cât era de ușor să renunțe. Închidea ochii și suferința se pierdea treptat. Un singur pas și marele necunoscut l-ar fi primit cu brațele deschise. Nimicul. Nici chinurile veșnice, despre care citise într-o broșură a bisericii catolice găsită pe noptiera patului de la spital, nu-l speriau mai mult. Ideea de gol, de dispariție i se părea insuportabilă. Se imagina pe sine ca o linie trasată cu creionul iar moartea era guma de șters, trecând repede și nelăsând în urmă nicio dovadă a existenței lui. Doar o foaie albă, bună de reciclat.
Lichidul lăptos din fața ochilor începea să i se subțieze. Redescoperii conturul străzii și pata de albastru de deasupra. Își reglă respirația. Calm. Nu era deloc obișnuit să i se-ntâmple așa ceva. După atâta zile de imobilizare, efortul l-ar fi doborât și pe un om sănătos. În timp ce-și trăgea un genunchi în față și se pregătea să se sprijine de el, își repetă în gând numele care-l determinase să coboare din pat. Nico. Ni-co. N-I-C-O. Fusese o revelație.
Se folosi de ambele brațe să-și împingă trupul în sus. Trase rapid și celălalt picior de sub el. Își recăpătă echilibrul fără dificultate. De-acum lumea înconjurătoare redevenise clară iar el se simțea viu. Se aplecă și scuipă de câteva ori, până ce scăpă de mare parte din gustul amar al salivei. Se puse din nou în mișcare. Nu mai alerga. Ar fi vrut s-o facă, să grăbească lucrurile, dar se forțase deja prea mult.
Dacă voia să reușească, trebuia să-și dozeze energia rămasă. Era o prostie să se forțeze să-și depășească limitele, să se epuizeze complet și să fie găsit inconștient în mijlocul străzii deoarece n-a dovedit suficientă istețime încât să-și controleze impulsurile. Întreaga viață avusese grijă să judece totul la rece, să nu facă nimic fără a se gândi înainte de zece ori. Timpul petrecut să-și programeze fiecare mișcare, să ia fiecare decizie îl scutea de posibilele complicații și supărări. N-ar fi fost niciodată în stare să se aventureze la un drum lung fără să fi studiat înainte fiecare kilometru care trebuia parcurs. Unul dintre coșmarurile care-l chinuiseră nopți la rând, în perioada când Sofia îl obliga s-o însoțească în voiaje prin străinătate, îl arunca într-un oraș necunoscut, unde locuitorii vorbeau o limbă ciudată (uneori se exprimau doar prin gesturi) iar el se străduia să-și dea seama unde se află, alerga fără oprire pe străzile scrise cu litere asiatice sau arabe și nimeni nu reușea să-l lămurească, simțea că se sufocă și se trezea tremurând din cauza unei transpirații reci și abundente. „Iar te-ai pierdut?” glumea Sofia. Îl deranja puțin ironia ei. Se rușina de fapt de acea slăbiciune căreia nimănui nu-i mai era cunoscută. Măcar Sofia nu se apucase să le povestească prietenelor despre așa ceva. O aprecia pentru faptul că viața lor intimă rămânea un subiect tabu. De-a lungul timpului, n-a avut surprize în privința ei. Devenise soția echilibrată, discretă și iubitoare la care se așteptase. Mersese direct la sigur, fără vreun risc. Nu însemna că nu o iubise ori că n-o mai iubea încă. Îi dăruise tot ce și-ar fi dorit de la o femeie. Relația lor amoroasă nu ducea lipsă de condimente. N-avea motive să se plângă. Dimpotrivă, se putea considera foarte norocos. Dar norocul n-avea nicio treabă aici. Și-l făcuse singur, cum s-ar zice.
Miron se sprijini de spătarul unei bănci și rămase câteva minute așa, fără a sta în picioare și-n același timp fără a se așeza, respirând cu regularitate și uitându-se în jur, mai întâi la cerul curat, unde trei vrăbii zburau una după alta, de parc-ar fi jucat leapșa, apoi la verdeața pomilor, la gardurile proaspăt vopsite și la trotuarele recent măturate. Trecuse cel puțin o lună de când stătuse în aer liber, la o asemenea depărtare de casă (numai câteva sute de metri) și mai ales de unul singur. Într-o măsură oarecare, îl surprinse aparenta armonie aflată la o aruncătură de băț de camera lui, de la a cărei fereastră totul părea mohorât și deprimant. Se gândi că perioada cât rămăsese acolo, cu scopul de a nu-și consuma inutil energia atât de necesară în lupta cu cancerul, îi făcuse mai mult rău. Redescoperea deodată o poftă de viață pe care n-o mai simțise de când o cunoscuse pe Nico.
Ajunse în sfârșit în fața porții. La început nu recunoscuse gardul, din cauza noii culori, un albastru aprins, ca sutele de case văzuse în Jodhpur, unde fusese împreună cu Sofia, înainte de-a primi vestea că era însărcinată. Interpretă ca o ironie faptul că tocmai în momentul ăla se gândea la cele două femei din viața lui, soția și fiica, de parcă acestea s-ar fi aliat împotriva celei de-a treia. Își trecu palma peste creștetul capului (altădată ar fi părut că-și aranjează părul), gest simulat de fiecare dată când voia să-și împrospăteze gândurile. Se înălță pe vârfuri și privi în curte. Așa cum se aștepta, mașina nu se afla acolo. Încă șase ore, cel puțin, George avea să fie plecat la serviciu. N-ar fi bătut în retragere oricum, chiar dacă l-ar fi găsit acasă. Era un funcționăraș bleg, lipsit de imaginație și orgoliu. Oricine în locul lui și-ar fi dat seama că-l înșală soția. Miron și Nico nu făcuseră un mare efort să se-ascundă iar George se purta în așa fel încât părea că se străduia să nu-i încurce. Venea obosit de la muncă, de multe ori lucra până târziu sau în weekend-uri. Miron ajunsese la concluzia că umbla de fapt prin baruri sau cine știe pe unde, numai să nu-și descopere soția în pat cu altul. Telefona aproape de fiecare dată înainte de-a ajunge acasă. Într-un fel, Miron se gândea cu milă la el. Ar fi vrut să-l urască, dar nu reușea. Ce-ai văzut la individul ăsta, de ce continui să stai cu el? o întrebase pe Nico. Îi spusese că era un om de-o bunătate cum nu mai văzuse la nimeni altcineva. Nu-i neapărat o calitate, replicase el. Dar, în general, nu-l includeau în discuțiile lor. Devenea un simplu obiect de decor, uitat pe un raft unde nici măcar nu te deranjezi să îndepărtezi praful.
Miron se ridică încă o dată pe vârfuri, până ce reuși să apuce cu degetele zăvorul și să-l tragă. Se strecură pe lângă poarta deschisă pe jumătate. Deși mai procedase în același fel de zeci de ori, o emoție puternică îl făcu să tremure din toate tendoanele. De frică să nu cadă, se sprijini cu spatele de poarta închisă. Boala naibii!, m-a transformat într-un nenorocit de papă-lapte. Se încordă, trase un scuipat spre stânga și gestul ăsta păru să-l încarce cu hotărârea de care-avea nevoie să se pună-n mișcare, să traverseze cu pași mari și siguri distanța până la prispa casei, să-și ridice pumnul și să lovească în ușa din lemn masiv de patru ori, să se dea puțin înapoi și să aștepte cu spatele drept, cu picioarele bine înfipte în pământ. „Hello, șoricico”, îi spuse apoi, c-un zâmbet larg pe figură, femeii aflate în pragul ușii. Profită de paralizia ei temporară și se invită în casă. Nu-i mai păsa dacă-l vedea vreun vecin, dar știa c-ar fi deranjat-o în schimb pe Nico, indiferent de modul în care aveau să se-așeze lucrurile. Ea nu se mișcase din loc. Doar se rotise înde-ajuns încât să-l poată privi cu atenție, să se asigure că era cât se poate de real, chiar dacă arăta atât de slăbit, ca o haină intrată la apă. „Tu nu ești normal”, rosti în cele din urmă. Cu aceeași siguranță, Miron se apropie și-și petrecu brațele în jurul ei, o sărută pe frunte și se aplecă, să ajungă la buze. Nico îi lipi ambele palme pe piept și împinse încet, până ce reuși să se elibereze.
– Stai pe canapea și așteaptă-mă. Am nevoie de cinci minute, să fac o cafea tare, să mă dezmeticesc. Vrei și tu una?
– Nu pot, tratamentul…
– Așa e, scuze. Așteaptă!
Înainte de-a intra în bucătărie, Nico privi înapoi, spre silueta bărbatului cufundat în canapea, cu umerii abia depășind spătarul. Pentru o clipă își spuse că era o înșelătorie, că acolo se afla un impostor, nicidecum acel Miron al cărui trup ar fi trebuit să umple întreaga cameră, a cărui prezență s-ar fi făcut remarcată chiar dac-ar fi fost înconjurat de câteva mii de oameni. Umplu o cană cu apă apoi o vărsă în ibric și aprinse focul pe aragaz. Se îndreptă spre raftul unde ținea cutia cu cafea, dar la jumătatea distanței se răzgândi. Merse la frigider, luă o sticlă de vin alb, folosită la gătit, îi scoase dopul și lăsă lichidul să-i alunece pe gât până ce-i dădură lacrimile. Un spasm îi străbătu întregul trup. Nu obișnuia să bea și cu atât mai puțin vin alb. Asta nu o împiedică totuși să ducă încă o dată sticla la gură. Înghiți, se strâmbă, își supse limba până ce gustul amar dispăru aproape complet. Simți cum i se-ncălzesc măruntaiele. Luă cutia de pe raft, numără patru lingurițe de cafea (nu folosea niciodată mai mult de trei), le puse în apa fierbinte, amestecă și așteptă până când cafeaua se umflă, amenințând să se reverse din ibric. Opri focul, adăugă o linguriță cu apă rece și numără în gând până la treizeci. George îi propusese de nenumărate ori să cumpere o cafetieră, dar o atrăgea ritualul ăsta, devenise ceva ce făcea parte din ea, un obicei la care nu voia să renunțe. De când se retrăsese din ocupația de contabilă descoperise multe lucruri, gesturi sau obiceiuri, idei și gânduri, mici detalii surprinse de-a lungul unei zile oarecare și-a căror repetiție o aruncase într-un fel de buclă în timp. Trei sferturi din zilele unui an însemna pentru ea o singură zi repetabilă. Miron îi distrusese echilibrul ăsta. Până de curând se gândise la el ca la un salvator, de parcă și-ar fi întins brațele lungi și puternice și-ar fi pescuit-o din apa unde se îneca în tăcere, fără să se zbată, fără a se chinui să se ridice la suprafață și să strige după ajutor. Nici măcar nu știuse că avea nevoie de ajutor. Trebuise să i-o spună el, să-i arate pericolul cu degetul. Pentru o lungă perioadă se convinsese că avea dreptate și-i era mai mult decât recunoscătoare. I se abandonase complet.
Ținând cu ambele mâini cana aburindă, Nico trecu pe lângă canapea și se așeză în fotoliul aflat în fața lui Miron. El avea același zâmbet pe figură, un amestec de vinovăție, încordare și voie bună. „Nu vrei să stai lângă mine?” o îndemnă, mângâind cu palma buretele canapelei. Dar avea nevoie de un obstacol între ei (măsuța de cafea), așa că-l refuză. Se lăsă pe spate, își încrucișă picioarele și continuă să țină cana în mâini, mai mult ca să aibă o ocupație, să o poată folosi ca pe-o scuză în caz de nevoie.
– Ei bine?
– Nu ne-am mai văzut de-o jumătate de an. Asta-i tot ce poți să-mi spui?
– La ce te așteptai?
– Nu știu. Poate ce mai faci sau cum o mai duci, mă bucur să te văd, chestii de genul ăsta.
În ciuda atitudinii defensive, tonul lui rămase neutru, puțin ironic. Dar era obișnuită.
– Mă îngrijorează, de fapt, să te văd aici.
– De când m-am îmbolnăvit, nu mai știu nimic de tine. Niciun mesaj, cât de simplu…
– Ai venit ca să-mi faci reproșuri?
– Nu. Adevărul e că mi-ar fi plăcut să te văd, măcar o singură dată.
– N-aș fi suportat eu să te văd așa. Aveam nevoie de liniște, aveam nevoie să mă gândesc la mine.
– Dar la noi, la noi nu te-ai gândit?
– Nu mai exista noi. Aveai nevoie de familia ta și ei aveau nevoie de tine.
Îl vedea cum se împuținează și mai mult. Umerii păreau să i se surpe în timp ce se apleca să-și sprijine coatele de genunchi. Nico se uită în cană apoi sorbi din cafea.
– Toată perioada asta a fost un chin. Nu mai suport, nu mai rezist să le văd mutrele alea prefăcute. Și nevastă-mea și toți ceilalți, râd și fac glume, se poartă ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nici nu zici că am cancer, parcă li se pare că m-am pricopsit mai degrabă cu o simplă răceală și se feresc să discute despre așa ceva, până și afurisitul de doctor, cu rânjetul și cu bancurile lui, lua-i-ar dracuʼ, pe fiecare-n parte!
– Nu vorbești serios, ești supărat. Sigur că nimeni nu-și dorește decât să te faci bine.
– Până și George?
Îi înfruntă privirea.
– Ce legătură are el?
– Și el își dorește să mă fac bine?
– George nu te urăște. Chiar dacă te-ar urî, tot n-ar vrea să te vadă…
– Să mă vadă mort?
– Să te vadă suferind în felul ăsta.
– Bunul, drăguțul de George.
– N-ai niciun drept să vorbești așa despre el.
Miron rămase o vreme cu fruntea plecată. Îi vedea spatele încovoindu-i-se la fiecare inspirație.
– I-ai spus despre noi?
– Ce motiv aș fi avut?
– Nu crezi că știe, totuși?
– Dacă știe, are prea mult bun-simț ca să mă întrebe.
– Eu nu l-aș numi bun-simț. E vorba mai degrabă de lașitate.
Se gândi că i-ar fi putut arunca în față cafeaua. Nu voia să-i suporte comportamentul ăla mitocănesc, oricât de bolnav ar fi fost.
– Dacă ai venit să mă jignești, poți să pleci. De fapt, poți să pleci oricum.
Pentru a-și întări cuvintele, se ridică în picioare. Dar el nici măcar nu-și mișcă poziția. Doar își ridică spre ea fața plină de vinovăție.
– Iartă-mă, șoricico, sunt doar supărat că n-ai mai vorbit cu mine deloc.
– Până la urmă, ce dorești?
– Ții minte că planificasem să mergem în Valparaíso?
Se gândi în primul rând la cât de diferit suna vocea lui, în comparație cu timbrul puternic și clar de altădată. Încercă apoi să-și reamintească ce însemna numele ăla. Era un oraș, desigur, dar de unde? Când discutaseră despre el?
– Valparaíso, din Chile.
A, da! Nu o surprinse faptul că-i fusese atât de greu să-și dea seama despre ce era vorba. Într-una din discuțiile lor, remarcaseră cât de mult îi plăcea soției lui, Sofia, să călătorească, pe când ea nu vizitase decât două orașe din Europa, în timpul adolescenței. Alege o destinație, oriunde vrei tu, și o să te duc acolo, o îndemnase Miron. Iar ea a spus simplu, fără a sta pe gânduri, Valparaíso. Cu puțin înainte dăduse pe internet de o poză a orașului, cu clădirile vopsite în culori vesele, și poate deoarece, cu doar o zi în urmă, văzuse un documentar despre reîncarnare care-i lăsase o impresie puternică, avusese senzația că i se părea foarte cunoscut orașul ăla din Chile, deși până atunci nici nu știa că există. Așa că fusese mai mult o prostie de moment. O joacă. Mai târziu, de fiecare dată când Miron readucea în discuție călătoria, în loc să-i spună că n-o încânta de fapt zborul de peste cincisprezece ore, că nimic pe lume nu merita un asemenea efort, cu atât mai puțin un oraș ales la întâmplare, continua să-l amâne de fiecare dată și-n același timp nu-și dorea să renunțe complet, chiar dacă după o scurtă perioadă ajunsese la concluzia că reîncarnarea însemna o fabulație la fel de naivă ca zecile de alte variante ale vieții după moarte și tocmai gândul ăsta din urmă o reținea să se lase purtată spre orice destinație a cărei distanță presupunea să o parcurgă stând într-un tub de tablă prevăzut cu aripi și motoare, un aparat construit de oameni iar despre oameni se știe că sunt supuși greșelilor, așa că până la urmă frica învingea curiozitate, dar nu chiar de tot, deoarece Valparaíso continua să facă parte din aventura lor, a ei și-a lui Miron, un detaliu semnificativ tocmai prin aparenta-i micime. De astă dată, totuși, nu mai exista niciun motiv să continue.
– Nu cred că reușeam să mergem vreodată acolo.
– Am avut mereu totul pregătit. Trebuie doar să fac rezervările pentru bilete și cazare. În rest, fiecare detaliu e trecut în agendă. Ce merită să vizităm, unde găsim cele mai bune meniuri, am pregătit și câteva surprize.
Vorbește la prezent, remarcă Nico. Fiindcă nu știa cum să-i răspundă, luă o gură de cafea. Observă cum ideea călătoriei părea să-l fi însuflețit. Simți impulsul să se ducă și să-l strângă în brațe, dar își dădu seama c-ar fi făcut-o doar din milă. Faptul că se gândea în felul ăsta la el, că descoperea cum pasiunea de altădată se risipise complet, îi aducea o liniște interioară pe care doar crezuse c-o avusese până atunci. A fost nevoie să-l vadă acolo, pe canapeaua ei, murind sau mai degrabă încercând să fugă de moarte, ca să ajungă la concluzia fermă că într-adevăr aventura lor nu însemnase nimic, că fusese doar o nebunie de moment. O confuzie, da, nimic mai mult. Îi părea rău pentru el, dar totodată nu-l putea ierta că profitase de slăbiciunile ei și-o sedusese. Nu-și dorea decât să-l determine să plece.
– Cum rămâne cu familia ta? l-a întrebat, ca să câștige timp de gândire.
– O să divorțez. Imediat ce ne întoarcem, găsesc un avocat priceput și aranjez să închei totul rapid și fără dificultăți.
– Imaginează-ți ce ar însemna asta pentru Sofia.
– Mi-am pierdut prea mult timp din viață gândindu-mă la binele altora și mai puțin la al meu. Va supraviețui.
– Dar tu, tu vei supraviețui?
– Dacă te am pe tine, nu mă va opri nimic. Vreau să trăiesc, vreau să te iau de soție și să te fac fericită.
Se ajunsese prea departe și trebuia să-i pună capăt. Nico depuse cana pe măsuță și adoptă o atitudine defensivă.
– Uite ce-i! Eu sunt fericită acum. Îl iubesc pe George și nu voi divorța de el. Nu știu cum de ți-au intrat toate astea în cap, dar e doar o fantezie. Vreau să te întorci la familia ta, să uiți de mine. Îți doresc să te însănătoșești. Ai face bine să pleci, nu mai avem ce altceva să ne spunem.
Era aproape la fel de surprinsă de hotărârea din vocea ei pe cât părea Miron de cuvintele rostite. Rămase câteva momente încordat, cu umerii împinși în spate, pregătit de-o contraofensivă. Apoi se prăbuși complet, de parcă toate oasele i s-ar fi frânt în același timp. „Mă omori”, i s-a părut lui Nico că l-a auzit spunând, dar nu va fi sigură niciodată, poate că fusese doar un oftat interpretat de ea astfel, dintr-un sentiment de vinovăție. Sau poate că acuzația se auzise cât se poate de clar iar remușcările apărute mai târziu aveau s-o reducă la un simplu oftat. Deocamdată însă un singur gând o preocupa pe Nico, și anume cum să-l scoată din casă pe bărbatul ăla cufundat în canapea, neafișând intenția de-a pleca de bunăvoie. Merse până la ușă și o deschise. I se părea suficient de sugestiv. Dar el continua să zacă acolo și să privească prin covorul plușat și dincolo de parchetul din lemn masiv, înspre o negură fără sfârșit. Abia când tuși, mai întâi discret apoi cu putere și prelung, fără a se clinti din pragul ușii, îl văzu cum revine la realitate.
Miron se folosi de brațe ca să-și împingă trupul în sus. Genunchii îi tremurau și se rugă să-l poată susține, măcar până ajungea în stradă. Ce avea să se-ntâmple pe urmă nu-l mai interesa. Cățea, i se adresă în gând, ești o cățea nerecunoscătoare! Făcu tot posibilul să nu se uite în direcția ei și să nu-i arunce cuvintele alea în față, chiar dacă le merita atât de bine. Când se dezechilibră și-i simți atingerea degetelor – fiindcă se grăbise să-i ofere ajutorul – se feri ca și cum ar fi fost construită din fier încins. Fu inundat de o hotărâre subită de-a continua să lupte, să supraviețuiască, măcar pentru-a le face în ciudă ticăloșilor care se așteptau să-l vadă crăpând într-un moment sau altul. Avea să le demonstreze că rămăsese bărbatul puternic dintotdeauna. Oho-ho, o să le-arate el! Ducă-se naibii cu toții. Ștoarfa de Nico, cum și-a permis… Nu mai văzu nimic în fața ochilor.
În același timp își făcea intrarea pe poartă George. Scăpase de la serviciu ceva mai devreme și avea brațele încărcate cu preparate pentru grătar și cutii de bere. Voia să sărbătorească, împreună cu soția lui, o recentă mărire de salariu. Când o descoperi în fața casei, aplecată peste trupul unui bărbat, zâmbetul îi dispăru de pe figură. Șocul nu-l determină totuși să scape ceva din brațe și nici nu-l ținu multă vreme pe loc. O viață trăită în calm îl ajuta să reacționeze cu stăpânire de sine în orice situație, oricât de provocatoare. Se apropie și depuse cu grijă pachetele pe prispă. Nico îl privea încurcată. Obrajii îi roșiseră, dar nu atât din cauză că fuse surprinsă în felul ăla cât din cauza efortului de a-l susține de subsuori pe bărbatul așezat în fund, cu o privire rătăcită. Îl recunoscu imediat, deși arăta foarte diferit de când îl văzuse ultima dată. „A venit până în vizită și acum voia să plece și nu cred că mai poate, i-a explicat Nico. E foarte slăbit.” Asta remarcase și el. Omul nu părea în stare să facă niciun pas de unul singur. Cumva reușise totuși să ajungă până la casa lor. Își imaginase uneori cum avea să se deruleze o posibilă confruntare cu el, dar nimic nu l-a pregătit pentru așa ceva. Descoperi cu surpriză satisfacția de a-l privi cum se stingea încet, pe pavelele recent înlocuite din curtea lui. Se mustră imediat, cu sinceritate. Nimeni nu merită o asemenea soartă. „Știu unde locuiește. O să-l duc până acolo cu mașina, nu cred că mai poate merge.” Nico încuviință cu o mișcare a capului. Trăsăturile i se relaxaseră. Faptul că nu descoperea pe chipul ei vreo urmă de vinovăție îl ajută pe George să-și păstreze simțul practic. Aveau să discute mai târziu despre asta sau puteau uita că s-a întâmplat. Era un deznodământ mai mult decât satisfăcător.
Se aplecă să-l ridice pe Miron. Nu-și dădu seama dacă întâmpină rezistență sau pur și simplu se dovedea a fi mai greu decât își închipuise. „Va trebui să mă ajuți puțin. Te duc acasă.” I-a văzut maxilarul încleștat și privirea devenită deodată lucidă și încărcată de aversiune. Dar nu i s-a împotrivit. Își petrecu brațul drept pe sub subsuoara lui și-l cuprinse de mijloc. Îi susținea aproape întregul trup, lung și slăbănog. Se puseră încet în mișcare. Se simțea ca și cum ar fi cărat un schelet. „Hai, ușurel, îl încurajă, nu e nicio grabă.” Degetele lui Miron i se înfigeau în umăr, cu o putere nebănuită. Nu-și dădea seama dacă o făcea pentru că avea nevoie de mai multă susținere sau pentru a-i demonstra cine știe ce. Durerea devenise pregnantă, dar avea să continue să strângă din dinți și să arate că nu-l deranjează, indiferent dacă simțea că i-ar fi putut disloca umărul. Nico se întorsese în casă și probabil că-i urmărea de la fereastră.
După alte câteva minute interminabile trecură de poartă. Îl sprijini pe Miron de mașină, până ce deschise portiera și dădu scaunul mai în spate, apoi depuse ceva efort până să reușească să-l instaleze înăuntru. Se gândi că se încorda dinadins, ca să-i îngreuneze treaba, dar desigur că de vină erau doar încheieturile înțepenite. Voiau să scape mai repede unul de celălalt. Înainte de-a învârti cheia în contact îl văzu pe Miron cum se chinuia să spună ceva. Așteptă în jur de zece secunde, cu auzul încordat. Ajunse până la el doar un sunet asemănător cu desfacerea unei sticle cu vin fermentat. „E în ordine, nu te forța”, îl sfătui și apăsă ușor pe accelerație. Se gândi încă o dată la cât de mult așteptase momentul ăsta. Într-un fel sau altul plătim pentru greșelile noastre. Avusese răbdare. N-avea cum să se bucure pentru felul în care-și primea Miron pedeapsa, dar nici nu-l compătimea. Știa că, dacă ar mai fi existat vreo vlagă în el, confruntarea aia ar fi decurs cu totul altfel. Observă cum acesta îl fixa cu dușmănie. Nu merita să fie tratat astfel. Nu după câtă înțelegere dăduse dovadă. Ar fi putut, de exemplu, să-i facă o vizită Sofiei și să-i vorbească de aventura soțului ei. Doar gândul că era ceva trecător l-a determinat să îndure și să aibă răbdare, să nu ia decizii pripite. Nu există căsnicii perfecte. Nico făcuse o greșeală, dar se putea repara. Era în stare să o ierte, cu condiția să fie singura abatere de genul ăla. Readucerea aminte a faptelor îl făcu pe George să resimtă aversiune pentru bărbatul de lângă el. Rosti în sfârșit cuvintele păstrate de atâtea vreme în minte: „Cred că până la urmă trebuie să-ți mulțumesc. După cele întâmplate, relația mea cu Nico a devenit mai puternică. Am ajuns să ne cunoaștem mai bine. Sexul e mai grozav ca oricând…” Nu va avea ocazia să enumere restul beneficiilor apărute în căsnicia lui.
Mașina prinsese viteză. Adunându-și toate forțele împrăștiate prin corp, Miron se smuci de pe scaun și se agăță cu mâinile de volan. „Futu-ți!” reuși să-și audă glasul, acompaniat de strigătul de surprindere și disperare al lui George și urmat de scârțâitul roților și-a tablei frecate de asfalt. Își pierdu cunoștința înainte ca mașina, după o rostogolire în lateral, să se izbească de stâlp și cioburile să-i taie pielea de pe față. Va trebui să se mulțumească doar cu scena improvizată de imaginație a unui George propulsat prin parbriz și împrăștiat pe șosea, cu membrele contorsionate și capul roșu și lichid. „A murit?” vor fi primele lui cuvinte când se va trezi, cu surprindere, pe patul de spital, unde va continua să creadă, până la ultima suflare, că va avea să plece pe propriile picioare, spre un alt început.

14 august 2017