Povestiri

Genialul

Era o petrecere. În apartamentul meu. O armată de străini care-mi ocupau canapelele, îmi foloseau wc-ul, pc-ul, îmi murdăreau paharele. Nu-i cunoșteam sau nu mi-i aminteam și nici nu-mi plăceau. Erau prieteni ai soției mele și prieteni ai acestora. Poeți bătrâni, poeți tineri, pictori, soți și soții, amanți, amante de ocazie. Muzică, discuții aprinse, băutură.
Mai era și tipul ăsta, căruia ori îi plăceau băieții ori se plictisise. A venit lângă mine. N-aveam nevoie de el. Mi-era bine în colțul meu, singur cu paharul de brandy. Purta un costum elegant și părea foarte încântat de el. Se putea vedea din felul în care mergea, drept, măsurându-și pașii, din fiecare gest bine calculat, din tonul apăsat al vocii. Cred că era îndrăgostit de el. Nu venise cu nimeni.
– Am auzit că scrii, mi-a zis.
– Câteodată.
– Și eu sunt scriitor.
– Serios? Cum te cheamă?
– Dan Sorin Govor.
A pronunțat apăsat fiecare literă. Era ca și cum n-ar mai fi ajuns niciodată la capăt. Am băut.
– Scuze, n-am avut ocazia să citesc vreo carte scrisă de tine, i-am spus.
– N-am publicat încă nimic.
– Ai încercat?
– Nu încă.
Mințea. Probabil trimisese tone de manuscrise la sute de edituri. Îl refuzaseră toate. Sau poate nu trimisese nimic. Puțin îmi păsa.
– Sunt un scriitor grozav, a spus. Nu-mi fac griji că n-o să fiu publicat. Dacă va fi nevoie, o să public pe banii mei. Dar sunt sigur că voi avea succes. Scriu al dracu de bine.
Rafturile librăriilor sunt pline de scriitori pe care nu-i citește nimeni. Nu i-am spus-o. Cei ca el nu pricep niciodată.
– Aha, am făcut.
– Fără abureli, m-a asigurat el. Scriu al dracu de bine.
– Cine ți-a zis?
– O știu. Îi citesc pe scriitorii ăștia contemporani și-s de rahat. Scriu numai nimicuri. Exact ca-n timpul comunismului. Au rămas comuniști sau sunt urmași de comuniști și ceilalți sunt de rahat. Niște labagii. Eu știu că scriu foarte bine. Așteaptă și-o să vezi. O să auzi de mine.
Avea atâta încredere în el că m-a făcut curios.
– Ce scrii?
– Poezii, proză, eseu, tot ce vrei, mi-a răspuns el cu indiferență. Pot să-ți arăt dacă vrei. Mi-ar plăcea să-mi spui ce părere ai.
– Nu acum. Sunt prea amețit.
– E-n regulă.
Bea limonadă și ridica degetul mic de pe pahar de fiecare dată când îl ducea la gură. Părea că-și dă toată silința să fie interesant. Voiam să plece.
– Cred că ești bun, mi-a zis.
– Ce vrei să spui?
– Ți-am citit câteva texte de proză. Scrii bine.
– Și eu cred la fel.
De ce nu pleca? Urma să mă îmbăt și n-aveam nevoie de el să-mi țină companie. Îl voiam departe. Cât mai departe de mine, de apartamentul meu. Nu-mi plăcea deloc. Nu știu de ce. Avea o față lungă cu buze subțiri și nasul mare care-l făceau să arate ca un șoarece. Dar nu asta era cauza.
– Ascultă, m-a atenționat el coborând tonul vocii. Lucrez la un roman.
– Serios?
– Da. Vreau să-mi spui ce crezi.
– N-am timp să-l citesc. Vin târziu de la muncă și pe urmă scriu sau dorm sau beau. Nu pot.
A fost puțin dezamăgit.
– Nu e nicio problemă, m-a asigurat. Pot să-ți spun despre ce-i vorba?
– Aham, am spus.
– Are de toate. Și acțiune și romantism, puțină istorie, erotism, filozofie, religie, orice. Pe scurt, e despre viața noastră, a tuturor. Sigur, toți au scris despre rahaturile astea. Nimic nou, nu-i așa? Dar ascultă! Ești atent? Deci… Personajele principale sunt o femeie și un robot. Ce crezi până acum?
– Cred că e grozav.
– Dar stai să vezi… Femeia asta are un bărbat care lucrează în armată. E ofițer sau ceva de genul. Ca să înțelegi, povestea se întâmplă în viitor. Dar nu foarte departe în viitor. Și atunci o să fie un război. Unul important. Poate chiar mondial. Mă mai gândesc. Deci începe războiul și bărbatul femeii merge la război și moare. Ăia din armată îi trimit înapoi femeii ce-a mai rămas din el, adică mai nimic. Ce crezi?
– E grozav.
– Stai nițel. Abia acum începe. Femeia asta își iubise bărbatul atât de mult încât strânge bani și comandă un robot care să semene perfect cu răposatul. Un robot cu piele, păr, gură și toate celelalte, identic c-un om chiar și în cele mai intime părți. Și funcțional. Știi la ce mă refer. Robotul ăsta îi ține de urât femeii, îi face curat prin casă, se ocupă de toate treburile. În plus, îi oferă cele mai bune partide de sex de care-a avut parte vreodată. Ce zici?
– E grozav.
– Știu. Așadar, femeia continuă să trăiască împreună cu robotul și e foarte fericită. Are nevoie de sex și asta primește. Reușești să-ți faci o idee? Robotului nu i se-apleacă niciodată. N-are nevoie decât de-o pereche bună de baterii. E o mașină de futut. Toate bune și frumoase, până într-o zi. Ghicește ce se-ntâmplă!
– Nu știu.
A făcut o pauză lungă. Arăta foarte entuziasmat.
– Bărbatul ei se întoarce de la război.
– Ei, pe dracu! am zis.
– Ba chiar așa. Într-o zi bărbatul se întoarce de la război. Cu decorații și toate alea. Un nenorocit de erou. Bandajat și cu o mână retezată. Intră în casă și găsește nevasta cu robotul. N-o să ghicești ce se-întâmplă… Femeia nu-l primește înapoi.
– Asta-i tot?
– Da. Femeia alege să rămână cu robotul. Spune-mi sincer ce părere ai.
– Cred că-i grozav.
– Chiar crezi?
– E grozav.
Am băut. A băut. Arăta fericit. A mai stat câteva minute fără să zică nimic. Pe urmă a plecat. Am băut până ce n-am mai știut de mine și am adormit. Soția m-a certat când m-am trezit. I-am promis încă o dată că n-o să mai beau.
Pe Dan Sorin Govor l-am mai întâlnit după vreo opt luni. Lucra la roman. L-am revăzut peste patru ani. Lucra în continuare la roman. Ieri am dat peste el întâmplător, pe stradă. Încă mai lucrează la marele lui roman.
– O să vezi, va revoluționa întreaga lume literară, a zis.
Am știut că va rămâne unul dintre marii ăia scriitori care nici măcar nu trebuie să publice nimic pentru-a se considera cei mai grozavi. Dar i-am invidiat entuziasmul.

21.09.2010