Dramele cele mai apropiate nouă devin tragediile care vor fi preluate și transmise în familiile noastre, supraviețuind unor fapte istorice poate de mai mare impact pentru întreaga omenire. Întâmplarea din Al Doilea Război Mondial, în care bunicul unei verișoare îndepărtate a reușit să evadeze din lagăr cu ajutorul unui cal, continuă de exemplu să predomine în cercul nostru discuțiile despre acele vremuri. Cea mai recentă tragedie din istoria familiei, chiar dacă se poate obiecta că mai are nevoie de timp ca să-și câștige dreptul ăsta, e cea a unchiului Savin.
Când l-au găsit în atelierul lui de pictură, pompierii care-au spart ușa s-au grăbit să iasă pe hol și să deschidă ferestrele mai repede decât intraseră. Medicul legist va stabili că era mort de cel puțin o săptămână. Folosea garsoniera doar ca atelier și rareori dormea acolo, când îl prindea noaptea lucrând la vreun tablou, așa că niciun vecin nu se gândise să-l întrebe de sănătate, până când mirosul de mortăciune inundase întregul hol, iar posibilitatea unui șoarece în descompunere sau altei vietăți asemănătoare fusese îndepărtată după o verificare temeinică. Soarta asta e destul de comună printre oamenii singuri, așa că n-a surprins cu adevărat pe nimeni. „Bănuiam că așa o să moară”, a fost de acord majoritatea. Pentru mine totuși nu era un lucru atât de banal. Abia dacă-l cunoșteam pe acel unchi Savin (în urmă cu puțini ani nici nu știam de existența lui), dar moartea era un subiect care mă preocupa în mod special în perioada aia. Fusesem recent martor la un accident în care un TIR zdrobise între roți un biciclist (capul crăpat, lichidul roșu și păstos întinzându-se pe șosea) și simțeam o durere în stomac de fiecare dată când imaginea îmi revenea în minte, panicându-mă la gândul că la fel de absurd aș fi putut s-o pățesc și eu, că toate planurile mele puteau să dispară într-o clipă de neatenție, că existența mi se putea opri oricând – o perioadă n-am mai folosit bicicleta, abia reușind să rezist tentației de-a o vinde.
Dar moartea lui Savin nu era un accident. Nu se producea nici în urma unor cauze naturale,cum ar fi putut crede cineva mai puțin familiarizat cu literatura polițistă – așa cum de altfel devoram eu pe-atunci cărțile lui Raymond Chandler și Hadley Chase, după ce trecusem de faza Holmes-Poirot, iar ipoteza unei morți naturale era ultimul lucru pe care l-aș fi luat în considerare, abia după ce se excludea chiar și ipoteza unui asasin înaripat care-ar fi reușit să intre pe fereastra de la etajul șapte, să înfigă în trupul victimei un ac otrăvit atât de mic încât să nu lase urme și să reușească să închidă fereastra după el cu ajutorul unui fir de gută. Aveam într-adevăr o imaginație poate prea bogată. N-am fost invitat să-mi ofer părerea în cazul morții unchiului meu, pentru că oricum locuiam în alt oraș și aveam să aflu despre asta mult mai târziu, dar măcar aș fi avut dreptate într-o privință: era vorba despre otrăvire. Doar că, a subliniat medicul legist, nu provenea dintr-un ac, ci din cele trei sticle golite de terebentină, așezate lângă paleta cu vopseluri întărite, printre pensule și tuburi cu nuanțe de culori. Unchiul Savin stătea pe scaun, în fața șevaletului. Otrăvirea nu-i deloc o moarte ușoară. Durerea te poate face să-ți dorești să-ți scoți mațele cu unghiile. El dovedise o stăpânire supraomenească prin faptul că rămăsese în scaun, aparent relaxat (avea să se descopere că-și provocase răni în pulpe cu degetele mâinilor, în timp ce se forțase să stea acolo). „Da, fără nicio îndoială, sinucidere”, a zis medicul legist. Pentru-a garanta cu propria carieră, n-ar fi avut nevoie și de biletul lipit de șevalet și oricum asta nu mai ținea de competența lui. A i se oferi Anaidei. Iar pe șevalet era o pânză încă mirosind a culori în ulei, portretul numitei Anaida – cel mai reușit tablou al lui, aveau să spună cei care-i cunoșteau lucrările. Atâtea dovezi m-ar fi făcut și pe mine mai puțin încrezător în ipoteza unei crime.
Sinucidere. Asta e o faptă care circulă într-o familie mai repede ca orice alt eveniment. Seamănă cu o palmă pe care fiecare și-o transmite de la unul la altul. Așa cum eram eu atunci, preocupat doar de povești cu detectivi și de fete (mai degrabă lipsa lor), am resimțit la rândul meu acea palmă și m-a derutat.
„Nu i-a fost rușine să facă așa ceva?” am auzit-o comentând pe bunica, femeie nelipsită de la biserică în fiecare duminică și de sărbători. „În veci n-o să aibă odihnă.”
Profețiile ei, rostite ca niște blesteme străvechi, încă mă mai înfiorau, deși nu reușeau să mă sperie ca altădată. Nu știu cât au contribuit acele vorbe la coșmarurile mele sau dacă gândurile despre moarte mi s-au intensificat doar din cauza sinuciderii lui Savin. Voiam să aflu mai multe despre el, să încerc să-i înțeleg gestul. Nici în sensul ăsta n-am avut posibilitatea să-mi folosesc abilitățile detectiviste. Era subiectul care se discuta cel mai mult la întâlnirile familiei – iar eu aveam grijă să stau mereu în preajma celor mari, ca să nu pierd nimic.
Anaida era o mătușă și mai îndepărtată decât unchiul Savin și despre care chiar nu auzisem vorbindu-se până atunci. Singura imagine a ei pe care-am văzut-o a fost portretul făcut de Savin. Chipul mic, oval, și ochi verzi mari, părul șaten cu breton, un surâs ușor sfidător în colțul buzelor subțiri, care sugera o fire neconvențională. Era chipul unei femei frumoase (nu în sensul clasic) de până în treizeci de ani. Anaida, așa cum arăta înainte ca unchiul Savin să fie forțat să fugă din țară. Cu vreo unsprezece ani înainte de moartea lui, cu doi ani înainte de căderea comunismului.
Se cunoșteau din copilărie și, deși se întâmplase să frecventeze aceleași școli, deveniseră iubiți abia după ce terminaseră facultatea. Probabil că abia atunci își dăduseră seama cât de mult își lipseau unul altuia.
„Parcă se născuseră în aceiași părinți”, o auzeam pe mama. „Iubirea poate să facă asta, când e foarte puternică. Să unească doi oameni nu doar prin a le contopi comportamentele și gândurile, dar și prin a-i face să semene unul cu altul, fizic. Și ei se iubeau așa cum se iubea altădată, cum doar prin cărți mai citești acum. Cu toată ființa, fără nicio reținere.”
Mama se emoționa întotdeauna când vorbea despre așa ceva. Citea numai cărți siropoase și nu pierdea niciun episod din telenovelele preferate, așa că era oarecum de înțeles. Dar și alte persoane afirmau că relația dintre Savin și Anaida fusese deosebită. L-am auzit povestind pe un văr care susținea că le fusese prieten:
„După facultate, ca să-i arate că avea pentru ea sentimente mai profunde decât de amiciție, Savin a făcut un desen mare prin care îi declara asta, pe urmă l-a tăiat în bucăți mici și-n fiecare zi i-a pus câte o bucată în cutia poștală, însoțită de un trandafir. Gândiți-vă că se putea ca strategia să nu funcționeze. Fata putea foarte bine să arunce la gunoi bucata de desen. Dar n-a făcut-o. Mai târziu se lăuda că recunoscuse chiar din prima stilul de desenare al lui Savin. Aproape o lună a trecut până când întregul desen a fost refăcut. Cuvintele, împodobite cu flori și încolăcite de tulpinile acestora, ziceau simplu și direct: te iubesc. Iar jos, în colț, semnase cu inițialele lui. Răspunsul ei a venit mai repede. În patru zile. Mai întâi un U, apoi un E, apoi un I și până la urmă un Ș. Puse una lângă alta, în ordinea corectă, spuneau: și eu. Ca o joacă între copii.”
„Da, dar așa sunt îndrăgostiții”, a zis mama. „Fac lucruri pe care ceilalți le pot considera prostești, lucruri care doar pentru ei au sens.”
Cei doi se potriveau atât de bine încât nimeni din familiile lor nu s-a opus când și-au anunțat logodna. Terminaseră studiile și ocupau posturi bune în capitală, Savin ca pompier, iar Anaida ca asistentă la Notariatul de Stat. După căsătorie n-avea să fie o problemă să cumpere un apartament. Se construia mult în capitală și împrumuturile bancare se acordau rapid. Totul părea ca și aranjat. Eu sunt sceptic față de asemenea exemple, unde totul pare mult prea perfect. Întotdeauna se întâmplă ceva rău, de parcă acolo există un surplus de fericire și asta trebuie corectat într-un fel sau altul, readus la mediocra normalitate. În cazul de față, cel desemnat (de cine?) să intervină se numea Luca Hedelschi și era fiul șefului Anaidei.
„Deloc un băiat urât”, l-a descris cel care povestea. „Doctor chirurg, bine școlit, bine manierat. O partidă excelentă pentru orice fată dornică de măritiș.”
„Lasă că-i știu eu pe craii ăștia”, a comentat tatăl meu. „Ținuți în școli străine pe banii părinților, băgați mereu în față cu câteva atenții în stânga și-n dreapta… N-am deloc o părere bună despre ei.”
„Chiar așa! Dar pe-atunci lumea vedea doar rezultatele, nu făceau mofturi. Majoritatea părinților ar fi fost fericiți să-l aibă ginere pe Luca. Asta ar fi însemnat relații bune, posibilități. Și adevărul e că și tânărului doctor i se făcuse de-nsurătoare. Doar că nu cu oricine, ci tocmai cu Anaida.”
Era o poveste pe care-o mai auzisem sau despre care mai citisem, nu neapărat identică, nu în privința detaliilor, pentru că acestea fac întotdeauna diferența, dar asemănătoare ca temă: individ înstărit și influent îndrăgostit de logodnica/iubita cuiva cu mai puține posibilități (materiale și sociale). Dacă iubirea nu e sinceră, iar individul influent nu-i o pocitanie, acesta va câștiga în majoritatea cazurilor. Dacă în schimb la mijloc sunt sentimente care nu pot fi șantajate, individul influent va avea două opțiuni: va renunța sau va face tot posibilul să distrugă acea fericire căruia lui i-a fost refuzată. Luca Hedelschi a optat pentru a doua opțiune. Declarațiile lui de dragoste și promisiunile de tot felul, șoptite după ce aranja ca ceilalți angajați ai cabinetului să-l lase singur cu Anaida, îi erau povestire mai târziu, ca niște glume, lui Savin. Își închipuiau că până la urmă se va plictisi și o va lăsa în pace. Ea avea grijă să nu-l încurajeze în niciun fel.
„Și într-o zi chiar i-a spus direct, fără ocolișuri, să înceteze, pentru că singurul bărbat pe care-l iubește este Savin și că în curând se vor căsători. I-a și spus, cu bună intenție, că existau destule fete în locul ei care-ar fi fost bucuroase să le curteze. Dar parcă i-ar fi vorbit unui nebun. În loc să accepte adevărul și să meargă mai departe, că na, așa e-n viață și că oricine cu mintea întreaga așa ar face, el s-a repezit s-o ia în brațe, să o strângă la piept, să o sărute.”
„Așa-s unii, cred că toate li se cuvin”, a comentat mama. „Îi tratează pe alți oameni ca pe niște obiecte.”
„Dar Anaida era fată voinică. Bine făcută, adică, ca o sportivă. Nici măcar n-a țipat, ca să ceară ajutor. L-a mușcat pe Luca de mână, i-a trântit o lovitură zdravănă cu genunchiul acolo unde bărbații sunt cei mai vulnerabili și pe deasupra l-a și însemnat cu o zgârietură adâncă pe obraz. A plecat de lângă el demnă, fără să fugă, și a doua zi a făcut cerere de demisie.”
Îi povestise întâmplarea lui Savin, ca s-o audă mai întâi de la ea și să-l poată convinge să nu facă nimic, fiindcă era sigură că acesta ar fi pornit imediat în căutarea lui Luca, să-l pedepsească mai sever decât o făcuse chiar ea. Intuise bine. Doar cu lacrimi și rugăminți a reușit să-și oprească logodnicul. „Lasă, că deja l-am pedepsit eu destul, a zis. Și oricum de mâine nu mă mai duc acolo.” Aveau să afle că nu puteai să renunți la serviciu oricând voiai, nu într-un regim comunist și mai ales unul atât de corupt ca în România. Demisia Anaidei n-a fost acceptată, iar când ea n-a vrut să se prezinte la serviciu, un echipaj de miliție a dus-o cu forța, amenințând-o în caz contrar cu închisoarea și cu promisiunea că data viitoare o vor trimite direct acolo (deocamdată îi făceau o favoare domnului tovarăș notar-șef Hedelschi).
Chiar dacă eram încă prea tânăr când auzeam toate astea și încă nu citisem cărți sau văzusem documentare despre cât de abuziv putea fi regimul comunist, absurditatea situației mi-a dat o stare de enervare. Existau oameni care aveau puterea să controleze viețile altora. Gândurile despre moarte mi-au revenit și mi-am spus că putea fi vorba de același fel de neputință, ca în fața a ceva ce nu i te poți împotrivi. Totuși, în acel caz era vorba doar despre alți oameni, nimic suprem și inevitabil, doar alți oameni care puteau dispune de viața ta, după bunul plac.
„Savin îi promisese lui Anaida că n-o să se ducă să-l prindă pe Luca Hedelschi ca să-i tragă o mamă de bătaie și să-i ceară să-i lase logodnica în pace. Nu degeaba lucra ca pompier. Avea cam doi metri și brațe puternice, de halterofil. Luca, nu la fel de înalt, dar nici mic de statură, era slab și obișnuit cu o viață mult mai ușoară. Vă dați seama că n-ar fi avut nicio șansă în fața lui. Dar, ei bine, Savin n-a promis și că va rămâne indiferent dacă se întâmpla să treacă pe stradă pe lângă Luca. Și tocmai așa s-a întâmplat. Încăierarea a avut loc în plină stradă, în preajma vechiului magazin Alpin, și n-a fost deloc planificată.”
Din cele povestite de mai multe persoane, nu fusese vorba chiar de-o încăierare. Savin i-a aplicat lui Luca o pedeapsă, în fața a zeci de priviri. Nici măcar nu-și folosise pumnii. Palmele lui mari și grele răsunau pe fața și ceafa lui Luca și erau însoțite, la intervale regulate, ca un refren, de aceleași cuvinte: „S-o lași în pace, ai înțeles?”. Luca încerca să se apere, să riposteze, dar loviturile lui păreau să atingă un perete, pe când ale celuilalt nimereau întotdeauna acolo unde carnea ustură cel mai mult. Savin nici măcar nu-l trata ca pe un bărbat, de parcă nu-l considera suficient de puternic pentru pumnii lui, lovindu-l cu palmele de teamă să nu-l omoare din greșeală.
„O fi durut al naibii cafteala aia, nu zic nu. Sigur că a durut. Dar și mai tare a durut rușinea pe care-a trebuit s-o înghită Luca. Se zice că o săptămână n-a mai ieșit din casă. În timpul ăsta, toată lumea se aștepta ca Savin să-și piardă slujba la pompieri. Așa se vorbea, că Hedelschi ăl bătrân, tatăl lui Luca, își folosea relațiile ca să-l dea afară. Circulă o variantă a poveștii pe care-am auzit-o de la alții, Savin și Anaida nu mi-au vorbit niciodată despre ea, așa că nu știu cât o fi de adevărată… Cică Savin n-a fost dat afară și, la fel de curios, n-a fost ridicat de miliție, datorită unei promisiuni pe care Luca a reușit s-o obțină de la Anaida… N-am idee despre ce ar fi putut fi vorba. Ea nu s-ar fi învoit, nu știu, să-i facă pe plac… cumva fizic. Pot să jur pentru asta, orice ar spune alții. Nu era deloc firea ei, nu era genul ăla de femeie. Că poate Luca i-a cerut, asta-i cât se poate de posibil. Oricum, ca să vedeți că am dreptate, la puțină vreme dup-aia Savin a fost trimis cu serviciul tocmai în cealaltă parte a țării, în Satu Mare, și dacă ar fi refuzat l-ar fi băgat la închisoare. Anaida a vrut să-l urmeze, dar a primit aceeași amenințare și a fost obligată să rămână în capitală. Măcar așa erau cât de cât liberi și aveau șanse să găsească o soluție. Chiar dacă erau urmăriți de securiști, reușeau cu ajutorul prietenilor să-și trimită scrisori sau să schimbe câteva cuvinte, pe repezeală, la telefon.”
Cel mai curios mi s-a părut că, din spusele oamenilor, Luca Hedelschi n-a încercat să-i mai facă avansuri Anaidei și că singurul lui scop părea să fi devenit acela de-a distruge dragostea dintre ea și Savin. Probabil o consecință a realizării că aceasta nu avea să-i cedeze, orice metode ar fi folosit. Mai văzusem comportamente asemănătoare, dar mai mult la vreun copil care, supărat că nu primea jucăria altuia, i-o lua cu o forța și o izbea de pământ sau o călca în picioare până ce-o făcea fărâmițe. Nu mă așteptam ca un adult să procedeze în același fel, mai ales că în cazul ăsta nu era vorba doar de-un obiect, ci de vieți omenești. Unele persoane pot fi rele și imprevizibile. Moartea, m-am gândit eu atunci, putea fi la rândul ei imprevizibilă, dar nu rea. E ca sfârșitul unei povești spre care te îndrepți chiar dacă îți dorești ca povestea să dureze mai mult.
„În vremurile alea mulți încercau să fugă din țară. Și, așa cum știți, nu era deloc simplu să faci asta. Se foloseau tot felul de metode. Acte false, trecerea Dunării cu plute improvizate sau chiar înot, ascunși prin containere, pe vapoare, prin compartimente secrete de trenuri… Cel mai sigur era să dai șpagă, să aranjeze treaba cineva cu relații, dar și asta era foarte riscant, pentru că puteai rămâne și fără bani și fără libertate, cu atâția turnători în jur. Dar Savin a avut norocul să cunoască pe cineva de încredere, un coleg a cărui viață o salvase în timpul unui incendiu. Victor sau Vlad, nu mau știu cum îl chema. Oricum, colegul ăla nu l-ar fi trădat niciodată și tocmai, că nici n-a vrut să primească nimic de la Savin ca să-l ajute să treacă granița împreună cu Anaida. În țară nu se mai putea sta și nu exista o soluție mai bună, așa i-a explicat Savin lui Anaida de la telefonul unui prieten. Nu s-a dezbătut mult problema, pentru că și ea a fost de aceeași părere. Trebuiau să fugă. Și-au dat întâlnire într-o sâmbătă seara, la gara din Satu Mare. urmau să ia trenul spre Oradea și de acolo spre Ungaria și mai departe, în Austria. Conductorul trenului, așa cum îi explicase lui Savin colegul pompier, nu avea obiceiul să ajute români să plece din țară, o făcuse doar de vreo două ori pentru niște cunoștințe foarte apropiate. Era de încredere.”
Mulți ani după aceea am citit despre cazuri asemănătoare – literatura română abundă de asemenea subiecte – dar atunci era ceva nou și greu de înțeles și vedeam totul ca o ficțiune, oricât de mult încercam să mă conving că era vorba de persoane reale, de parcă Savin și Anaida n-ar fi fost niște dovezi de necontestat în sensul ăsta. La mine în familie se vorbea puțin despre comunism, ca despre un trecut rușinos pe care nimeni nu voia să și-l amintească.
Anaida n-a ajuns la gară, acolo unde Savin o aștepta stând în picioare pe scările vagonului, ca s-o poată repera mai repede în mulțime. A venit în schimb un curier din partea ei, un puști care vindea ziare și care susținea că cineva îl plătise ca să-l predea conductorului trenului care pleca spre Oradea. Pe plic scria A i se înmâna lui Savin. Am încercat să-mi închipui neliniștea și durerea cu care unchiul meu a citit conținutul plicului. Era o scrisoare scurtă. Anaida îl asigura de iubirea ei necondiționată și îl ruga să plece singur, că ea nu-l putea însoți deocamdată. Tatăl ei tocmai suferise un atac cerebral chiar cu o seară în urmă, că totul părea să fie bine dar că voia să mai stea cu el câteva zile. Apoi va lua și ea trenul spre Budapesta. Îl implora să înțeleagă că nu exista altă soluție și că el trebuia neapărat să plece, că poate nu va mai avea altă șansă, că de acolo, din Budapesta, lui îi va fi mai ușor să aranjeze lucrurile în așa fel ca să iasă și ea din țară. Toate acestea însoțite de cuvinte rugătoare, încurajări și declarații de iubire. Conductorul trenului a povestit că nu mai văzuse om de pe înfățișarea căruia viața să pară că se împuținează cu mai multă repezeală decât atunci când l-a urmărit pe Savin citind scrisoarea.
„S-a dus, că na, n-avea de ales. Oamenii Securității erau deja pe urmele lui. Dacă rămânea în țară, sigur că nu prea mai avea șanse să fugă împreună cu Anaida. Pe când de dincolo, din Ungaria sau Austria, în plină libertate, se putea gândi la un plan.”
„Păi să fi rămas”, a zis tata. „Să se fi dus, să se intereseze. Așa stăteau sau nu treburile?”
„Tu îți dai seama prin ce stări a trecut omul ăla atunci?” a ridicat tonul mama. „Erau acolo cuvintele iubitei lui, promisiunile ei. Și doar știi și tu ce vremuri erau, nu mai vorbi doar ca să te afli în treabă. Odată luat la ochi de Securitate, erai ca și terminat. Nu-mi zice că dacă eram noi în locul lor tu ai fi stat și… ei bine, spune-mi, ce-ai fi făcut? Ce-ai fi făcut dacă ai fi rămas?”
Îndârjirea de pe chipul tatei s-a pierdut încet și a dispărut cu totul când i s-a adresat povestitorului:
„Hai, zi mai departe.”
„Savin n-a plecat din țară cu mâinile goale. Cât s-a împrumutat pe la prieteni, pe la familie, cât mai avea și el pus de-o parte… A putut să-și ia o chirie în Viena și să-și caute de lucru. A încercat mai multe slujbe și, pentru că un artist cunoscut i-a remarcat talentul la pictură, l-a luat în echipa lui de restauratori de biserici și tablouri vechi. Se câștiga bine din meseria asta, așa că Savin, imediat ce a văzut că starea lui materială se îmbunătățește rapid, s-a interesat cum putea să o aducă pe Anaida în Austria. Până atunci mai primise scrisori de la ea, strecurate pe la graniță fără să treacă prin mâinile cenzorilor, cu ajutorul unor cunoștințe de la vamă. Anaida îi repeta mereu că îl iubește și că abia așteaptă să fie din nou împreună. Pe urmă, când Savin a și găsit o metodă prin care s-o ajute să fugă din România, cu ajutorul altui conductor de tren, fiindcă cel care-l trecuse pe el granița fusese retrogradat și comutat într-un sat sărac de munte, Anaida i-a cerut să mai aibă răbdare, că taică-su încă mai avea nevoie de îngrijire. De vreo patru-cinci ori a primit Savin cam același răspuns.”
Eu încă mai eram la vârsta la care îmi închipuiam că niște sentimente atât de profunde cum îmi fuseseră descrise cele dintre Savin și Anaida, aveau să-i ajute să treacă peste orice obstacole. Era singurul deznodământ pe care-l așteptam. Nu citeam romane de dragoste, asemenea mamei mele, dar era vorba de același Bine care trebuia neapărat să câștige în fața Răului, așa cum se întâmpla de fiecare dată în romanele polițiste. Și aveam nevoie, printre gândurile mele despre moarte, de o speranță. Ignoram cu bună știință tragedia stabilită de unchiul meu în momentul în care se decisese s-o termine cu lumea celor vii. Chiar dacă speranțele, așa cum se zice, erau ucise din fașă, continuam să cred că măcar vor exista câteva momente de fericire, înainte de finalul inevitabil. Mă agățam de acele ipotetice fărâme de fericire și nici măcar nu era vorba de povestea mea.
„Și pe urmă, așa cum știți, s-a întâmplat Revoluția. Și planurile tuturor au fost date peste cap. Și-a ălora care se gândeau cum să profite mai departe de influențe și puterea dobândită prin diverse fapte necurate, și-a ălora care nu știau cum să fugă mai repede din țară. Ne-am fi așteptat cu toții ca Anaida să ia cât mai repede un avion spre Viena sau Savin, acum că nu mai existau obstacole, să revină el în țară, dacă nu să rămână definitiv, măcar atâta cât să o poată lua pe Anaida cu el. Dar ghinionul face ca tocmai atunci Savin să fie plecat din Viena. Avea de lucru la restaurarea unei catedrale vechi de câteva secole, tocmai pe lângă Dublin, în Irlanda, dacă-mi aduc bine aminte. Dar auzise de căderea comunismului și-i scrisese imediat lui Anaida. Îi cerea să aștepte până ce vor liniști puțin lucrurile în România, apoi putea să vină cu avionul în Dublin, unde puteau să stea împreună până când se termina treaba cu catedrala. Era obligat prin contract să nu plece mai înainte. Treaba asta cu restaurarea e migăloasă tare. Estima el că va mai dura încă un an. Savin împărțea un apartament cu alți lucrători, dar putea să închirieze o garsonieră în apropiere, doar pentru ei. Anaida i-a scris înapoi să nu-și facă griji, că îl mai așteaptă în România, alături de tatăl ei.”
„Eu asta nu pot să-mi închipui”, a zis mama. „Dacă îl iubea așa de mult, trebuia să lase totul și să se ducă la el. Mai ales după ce au trecut prin atâtea amândoi.”
„Viața nu-i o telenovelă”, a comentat, triumfător, tata.
„Ce știi tu? N-ai făcut nimic romantic de când te știu. Tu n-ai cum să înțelegi.”
Nici eu nu înțelegeam, nu doar tata. Anaida continua să amâne, deși nu mai exista niciun obstacol care s-o țină pe loc, așa cum fusese până atunci. Nici un obstacol de care noi, povestitor și ascultători, să fi știut. Tatăl ei se întremase și era în afara oricărui pericol. Cu atât mai de neînțeles a fost refuzul ei de-a pleca din România cu cât Savin a fost reținut la restaurarea catedralei nu încă an, așa cum estimase, ci doi ani și jumătate. De Anaida dădea tot mai rar la telefon și primea tot mai puține răspunsuri la scrisori, dar de fiecare dată aceasta îl asigura de iubirea ei.
„Și uite că până la urmă tot el s-a întors în țară. Munca la catedrală fusese grea, dar câștigase bani frumoși și, dacă-i adăuga la economiile lui, își putea permite să cumpere o casă modestă în Viena. Sau aproape în orice altă țară, oriunde i-ar fi plăcut lui Anaida. Până și în România ar fi fost dispus să revină definitiv, dacă ea nu voia să plece de aici, chiar dacă, așa cum i-a spus el când s-au revăzut, țara asta era prea plină de corupție și nu avea niciun viitor în următorii zeci de ani.”
„Aici îi dau dreptate”, a zis tata. „Praf în ochi, așa-s toate promisiunile pe care ni le fac mereu ăștia de când a căzut comunismul.”
„Hai, lasă politica”, l-a oprit mama.
Putem să cunoaștem deznodământul unei povești și totuși să refuzăm să-l acceptăm. Cred că asta a fost atitudinea mea legată de istorisirea unchiului Savin. Mintea mea de adolescent voia să umple niște goluri, să găsească o explicație dacă nu plauzibilă, măcar să aibă un cât de mic sens. Deoarece, îmi spuneam eu, nimic nu poate fi mai absurd ca o sinucidere. Dar când am aflat motivul, tot mi-a fost greu să-l accept. Nici acum nu m-am împăcat cu el, după zeci de ani de când l-am auzit.
„Acum, că era în fața ei și-i cerea să fie împreună, așa cum își promiseseră de nenumărate ori, Anaida n-a mai putut să-l amâne. I l-a prezentat pe fiul ei, Albert, despre care nu-i vorbise niciodată. Avea patru ani și nu semăna cu Savin și oricum nici nu putea să fie al lui, chiar dacă ăsta a fost primul lui gând. Pe urmă, Anaida i l-a prezentat pe soțul ei. Era Casian, fratele mai mare al lui Savin. Se căsătoriseră înainte de nașterea copilului.”
„Pfiu, asta da surpriză”, a zis tata. „Păi și de ce l-a dus așa cu zăhărelul, de ce nu i-a zis cum stă treaba?”
„Ea i-a explicat că nu credea că se vor revedea prea curând, că până la urmă se va sătura să-l tot amâne și-și va vedea de viața lui. Îi fusese rușine să-i spună adevărul. Savin a făcut o criză de nervi…”
„Și pe bună dreptate”, a dat aprobator din cap tata, iar mama l-a tras de cot și i-a făcut semn să tacă.
„Doar fiindcă Casian era fratele lui s-a abținut să nu-i rupă gâtul. I-a tras doar un dos de palmă. A mai rupt un scaun și piciorul unei mese și ce-o mai fi avut la îndemână prin preajmă. Îi acuza că-și bătuseră cu toții joc de el.”
Mi se părea îndreptățită acea furie și mi-am schimbat imediat părerea despre Anaida, de parcă m-ar fi trădat și pe mine. Femeile creau mai întotdeauna probleme și nu erau de încredere, la fel ca în poveștile mele polițiste. Atunci, cu mintea mea încă necoaptă, mi-am jurat să nu mai am niciodată încredere în ele. Nu m-am ținut de cuvânt și nici nu regret, în ciuda unor inevitabile dezamăgiri. Pentru Savin, în schimb, părea să fi existat o singură femeie și aceea fusese Anaida. A rămas în țară, de parcă, chiar dacă nu mai putea să fie a lui, nu putea să trăiască fără a se afla în apropierea fostei logodnice. Nici măcar n-a încercat să o convingă să renunțe la căsnicia cu fratele lui. Apărea în vizită pe la casa lor ca o rudă oarecare, ca și cum tot trecutul lor nu mai exista. Dar acele întâlniri îi făceau rău, oricât de mult încerca să o ascundă. Îi făceau rău și Anaidei, dar ea era o actriță mai bună. Își mușca buzele și plângea pe înfundate noaptea, când n-o vedea nimeni. Savin se întorcea acasă la el, bea și picta și-și cheltuia economiile cu prostituate.
„Dar e clar că încă se iubeau”, a zis mama.
„O fi. Doar că era un fel de joc ăsta al lor, nu știu cum altfel să-i spun. Ca și cum și-ar fi propus să distrugă ce fusese altădată între ei, așa cum își jurase Luca Hedelschi să o facă.”
Așa trecuseră mai mult de opt ani. O perioadă epuizantă și fără nicio aparentă ieșire. Savin și Anaida erau ca niște tăciuni care abia dacă mai fumegau când se aflau la o distanță sigură unul de celălalt și scoteau flăcări când se întâlneau. Toată lumea putea să observe asta. Legătura dintre ei, pasiunea de altădată, refuza să se stingă, în ciuda eforturilor depuse în sensul ăsta.
„Nu pot să jur că asta ar fi explicația, dar nu văd alta mai bună. O știu chiar de la Casian. Se vorbea de multă vreme că băiatul n-ar fi fost al lui. Că cică el o luase de nevastă pe Anaida tocmai ca s-o scape de rușine. Băiatul, Albert, a auzit și el chestiile astea și când a mai crescut a vrut să afle și el adevărul, să știe cine o fi taică-su. De la Anaida n-a reușit să scoată nimic, ea i-a jurat că taică-su e cu adevărat Casian. Dar băiatul nu s-a dat bătut.”
„Parcă așa ceva am auzit și eu”, a confirmat tata.
„Și eu”, a zis mama. „Chiar credeți să fie adevărat?”
„Ceva, ce?” am întrebat eu.
Părinții mei și cel care povestea s-au uitat la mine de parcă nici n-ar fi știu până atunci că mă aflu și eu în cameră.
„Ia uite cine stă și ne-ascultă cu atenție”, a zis povestitorul. „Credeam că e preocupat acolo, cu revistele lui.”
„Astea nu sunt lucruri pe care să le asculte copiii”, a zis mama.
„Eu nu mai sunt copil.”
„Bine”, a fost de acord povestitorul. „Hai, nu te mai preface că frunzărești revistele alea și trage-te aici, mai aproape. Să-ți turnăm și-un pahar cu vin?”
„Poate doar un sfert”, a zis tata.
Ceea ce știau ei și am aflat și eu atunci era că oamenii spuneau că Albert ar fi fost de fapt al lui Luca Hedelschi. Dacă eu am fost uimit de această informație, nu pot să-mi imaginez cum s-a simțit unchiul Savin când a aflat-o și el, chiar de la băiat. Cunoscuții se fereau să împrăștie zvonul ăsta în preajma lui. Și tocmai așa a crezut și el mai întâi, că era doar un zvon pornit din imaginația și răutatea unora. Desigur că Anaida n-ar fi acceptat să se culce cu comunistul ăla, în orice fel de situație. Dar când i-a spus și ei asta, mai mult ca o glumă, i-a urmărit cu maximă atenție fiecare gest și expresie. Așa că nu i-a scăpat scurta ei fâstâceală pe care încercase să o corecteze imediat c-un zâmbet, asigurându-l că auzise și ea vorbindu-se despre gluma aia răutăcioasă. Anaida îl mințise totuși cu atâta abilitate, ani la rând, încât acea scurtă ezitare a ei i-a fost suficientă ca să-și dea seama că nu era vorba de un zvon.
„Nimenea nu știe nici acum dacă o fi adevărat. La început nici nu s-a făcut vreo legătură între moartea lui Savin și dispariția lui Luca. Cât a trecut de-atunci, aproape un an? Nici până acum nu se știe nimic de Luca Hedelschi. Și să nu-mi spuneți mie că-i o coincidență. Savin era iute la mâine și nu-și lăsa polițele neplătite. Eu cred că, după ce a stat de vorbă cu Anaida, s-a dus direct și l-a vizitat pe Luca. Că l-a caftit puțintel, sunt convins de asta. Așa a aflat probabil că băiatul, Albert, chiar era al ăluia. Cum o convinsese pe Anaida să-i cedeze, posibil c-a aflat și asta. Sau că nu-i cedase și o violase. Nu se poate ști, chiar dacă zic unii că ea a acceptat doar ca s-o lase în pace, că a șantajat-o cu prinderea lui Savin și aducerea lui în țară în cătușe sau că tatăl ei a fost mai degrabă motivul șantajului. Păreri și păreri. Singurii care puteau spune adevărul erau Luca Hedelschi și Anaida și pe urmă Savin. Trebuie să fi fost un adevăr cu care Savin n-a putut să trăiască. De-aia i-a făcut de petrecanie ăluia. Cine știe pe unde i-o fi îngropat leșul, dacă nu l-a dat la pești sau l-a făcut în alt fel să dispară. Da, da, sigur că de-aia și-a pus și el capăt zilelor. Erau prea multe amărăciuni adunate.”
Dar ce însemnase totuși acel ultim gest de tandrețe, pictarea portretului Anaidei? M-am gândit că pentru el timpul se oprise acolo, înainte de-a fugi din țară. Fusese poate un gest de melancolie, de regret că nu putea să existe o continuare, nu după toate cele întâmplate. Mamei mele i se părea logic un asemenea deznodământ. Era obișnuită cu mari tragedii din dragoste. Tata, pe de altă parte, a repetat de multe ori că nu merită să mori pentru o femeie, mai ales una care te-a învârtit cu nesimțire pe degete. Eu voiam doar să înțeleg, să găsesc acea explicație logică, așa cum e la finalul fiecărui roman polițist. Mi-au trebuit mulți ani ca să înțeleg că viața poate să însemne și o înșiruire de evenimente care să nu urmeze vreo logică. Încă mai încerc să accept asta.
O istorisire care se încadrează perfect în afirmația anterioară e cea a tabloului cu Anaida. Conform biletului de sinucigaș al unchiului Savin, acesta îi fusese oferit Anaidei. Ea l-a privit o singură dată cu atenție înainte de a-l depozita în podul casei. Apoi, spun cei din familie, a început să urce tot mai des în pod. O găseau acolo de multe ori, în fața tabloului, cu o cană de cafea. Refuza să mănânce, să mai aibă grijă de ea. În mai puțin de-un an se uscase și arăta ca o femeie mult mai bătrână decât era în realitate. După ce au găsit-o moartă pe scaunul din fața tabloului i s-a făcut autopsia, dar nu s-au găsit urme de otravă, așa cum se crezuse, nici alte urme care să confirme ipoteza unei morți induse cu forța. A murit, așa cum au zis oamenii, de inimă rea. O explicație cu care, în mod surprinzător, am fost împăcat. Tabloul a fost așezat lângă sicriu și am văzut pentru ultima dată acea privire plină de promisiuni, a cuiva care se gândește că are toată viața înainte, apoi băiatul ei și-al lui Luca Hedelschi a aruncat în groapă primul pumn de țărână.
28 noiembrie 2022