După o lungă perioadă, aveam pe cineva căruia să-i spun tată din nou, în minte cel puțin, deoarece nu puteam rosti cuvântul, rămânea înăuntrul meu ca un tăciune aprins, reușeam în sfârșit să-i atribui o imagine actualizată celui responsabil de aducerea mea pe lume, sau poate c-a fost mai degrabă un accident, n-a existat niciun fel de responsabilitate din partea lui, avusese grijă să rămână o prezență fugară și întâmplătoare, în puținele ocazii când și-a făcut apariția la ușa casei noastre mă trăgea de urechi și-mi spunea la mulți ani, chiar dacă nu nimerea niciodată în zilele potrivite, iar cadourile oferite nu-mi mai erau de folos, trecusem de acea etapă a copilăriei, poate că-ntr-un final a înțeles, fiindcă n-a mai venit deloc, nu lăsase în urmă nicio dovadă a trecerii lui, dacă existaseră poze cu el, mama își asumase misiunea de-a le distruge, păpușile, nescoase din ambalaje, le-am dăruit unor familii de nevoiași, cred că, fără să realizez, încercam să urmez exemplul mamei, să scap de orice lucru capabil să mi-l amintească, așa că anii au trecut și nu m-a mai interesat, el și-a făcut apariția de alte câtva ori, la început o dată pe an apoi la doi și între timp trecuseră patru ani, Și de ce m-ați sunat, am întrebat-o pe femeia de la celălalt capăt al firului, o nevinovată funcționară care doar își făcea meseria, Sunt niște proceduri standard, mi-a explicat cu amabilitate, cei care ne cer ajutorul completează un formular, sunt întrebați dacă au rude și cum am putea intra în contact cu ele, mă înțelegeți, Da, i-am spus, înțelegeam și mi-am cerut scuze că reacționasem în felul ăla, dar nu mai știam nimic de tatăl meu și fusesem surprinsă, în plus nu eram deloc apropiați, m-a ascultat și m-a aprobat, probabil că avea de-a face cu atâtea cazuri că devenise obișnuință, Tot din cauza regulilor trebuie să vă întreb dacă sunteți dispusă să-i oferiți cazare tatălui dumneavoastră, a spus și nu știu de ce-am ezitat, de ce mi-a fost rușine de-o simplă voce, aș fi putut să-i transmit că devenise problema lor de-acum, că nu voiam să am de-a face cu bărbatul ăla care mă trecuse pe formular ca fiica lui sau poate că doar făcuse un x în dreptul cuvântului fiică, n-are importanță, Trebuie să vă mai întreb dacă aveți posibilitatea să-l întrețineți și dacă sunteți dispusă să o faceți, a continuat femeia, în această perioadă nu avem locuri suficiente și acordăm prioritate cazurilor celor mai grave, Dacă nu-l iau la mine, ce se-ntâmplă, am amânat să-i ofer un răspuns, fără a-și pierde calmul, femeia mi-a explicat că veneau la centrul de ajutorare foarte mulți oameni, majoritatea bolnavi, lipsiți de prieteni sau rude, iar cei sănătoși, ca tatăl meu, erau plimbați de la un centru la altul, pe unde se elibera câte-un loc, ei bine, mi-am spus, își alesese singur stilul ăla de viață, nu simțeam că i-aș fi fost datoare în vreun fel, probabil că nici măcar nu mi-ar fi acceptat ajutorul, dacă avea nevoie de el nu trebuia decât să ceară, sau nu știu, poate că exista un fel de mândrie care-l determina să păstreze distanța, dar deocamdată funcționara aștepta un răspuns, așa că i-am spus Ajung în cel mult o oră, fără nimic altceva, am chemat un taxi, nu voiam să conduc eu până acolo și-n plus câștigam timp să mă gândesc mai bine la întreaga situație, la ce aveam de făcut cât încă mi se oferea posibilitatea să aleg, cel puțin așa voiam să cred, nu țineam cont de această slăbiciune a noastră, a femeilor, de-a ne strădui să-i reparăm pe ceilalți, ceea ce până la urmă nu-i decât o metodă de-a ne complica inutil viețile, într-un fel e vina noastră că ne înconjurăm de situații disperate și ne angajăm în rezolvarea unor cazuri ratate, îmi blestemam slăbiciunea ceva mai târziu, când taxiul gonea înapoi spre apartamentul meu, cu tata uitându-se distrat pe geam și aducând cu sine mirosul ultimelor lui săptămâni de viață, sau poate că trecuseră luni de când nu se mai spălase ca lumea și-și schimbase hainele, Faceți o faptă bună, îmi spusese angajata centrului de ajutorare, o femeie mare și cumsecade, exact așa cum mi-o închipuisem, voiam să aibă dreptate, îi repetam cuvintele în gând, fusese nevoie doar de-o privire ca să-mi dau seama că mă înțelegea, era o străină și totuși mă înțelegea de-o mie de ori mai bine ca bărbatul căruia îi deschideam apoi ușa și-i explicam că poate să doarmă pe canapeaua extensibilă, singurele sunete venite din direcția lui erau niște îngânări primitive și grosolane, Cum îți mai merge, aș fi vrut să mă întrebe, Ai un iubit, Te înțelegi bine cu el sau Când ai de gând să te căsătorești, dar cel căruia ar fi trebuit să-i spun tată doar și-a plimbat privirea prin apartament și-a spus Tot singură, hă, dacă și-a propus astfel să mă rănească, îi reușea, n-avea totuși niciun motiv să o facă, nu cu bună intenție, i-am luat apărarea în același timp, Noi doi semănăm nițel, a mai adăugat și-n cuvintele lui s-a simțit un fel de mândrie sau satisfacție, așa cum în ocazionalele vizite de altădată mă numea fetița tatei, m-am abținut să-i spun că de fapt nu existau două ființe mai diferite ca noi, el fusese contraexemplul pe care mi-l luasem în viață și poate că exageram, fiindcă până la urmă îl descopeream în fiecare dintre bărbații trecuți prin viața mea, atunci mi-am dat seama că-l detestam, nu reușisem să-l ignor, așa cum îmi propusesem, mă urmărise în permanență, fără a fi nevoit să-și facă simțită prezența fizică, mergeam pe stradă și-l vedeam de zeci de ori în trecătorii-bărbați care-i purtau imaginea ca niște avatare, în loc de răspuns i-am sugerat să facă un duș, i-am adus un halat din dormitor, era un halat bărbătesc dar s-a prefăcut că nu observă, știa el mai bine cum stăteau lucrurile și nu puteam să-l păcălesc, aveam să rămân o singuratică, la fel ca el, în timp ce pregăteam niște spaghete l-am auzit fluierând în baie, m-am gândit că acea dovadă de veselie n-avea niciun sens și m-am întrebat dacă o făcea dinadins, pentru a-mi dovedi cine știe ce, i-am băgat hainele în mașina de spălat și l-am așteptat să vină la masă, Prima dată când am întâlnit-o pe maică-ta, m-a hrănit cu spaghete, a spus înainte de-a începe să mănânce, așteptam să mă întrebe despre ea, dar n-a făcut-o, își rotea furculița în farfurie, până ce strângea ditamai bulgărele de spaghete și-l îndesa în gură, îi studiam pe furiș chipul de astă dată curat și-i detestam fiecare trăsătură pe care-o descopeream când mă așezam în fața oglinzii, aveam ochii și gura lui, nasurile noastre erau drepte și subțiri, pe când al mamei era mai degrabă rotunjit la bază și minuscul, Tot în publicitate lucrezi, m-a întrebat, Da, sunt director adjunct de doi ani, Câștigi mai bine, a spus cu ironie, Ai nevoie să te ajut cu bani, l-am întrebat după o pauză, iar el mi-a aruncat o privire încărcată de reproș, Nu stau la tine mai mult de două zile, mi-a explicat, am venit s-o văd pe-o iubită de-a mea de-aicea din oraș, vroiam să-i fac o surpriză, dar e plecată din oraș, am aflat că se întoarce-n curând și-atuncea o să stau la ea, nu-mi trebuie bani, am acceptat scenariul ăla fabricat de tatăl meu, ne scutea pe amândoi de alte explicații nenecesare, există momente când adevărul se poate retrage discret în umbră, nu toate bătăliile trebuie câștigate, doar cele decisive, Noapte bună, i-am spus bărbatului de pe canapea, neștiind dacă aveam să-l mai văd a doua zi și această nesiguranță mi-a transmis un calm odihnitor sau poate că într-adevăr, dacă până atunci mă străduisem să nu-i semăn, începeam să mă resemnez și să mă accept, să îmbrățișez realitatea în forma ei originală, am dormit cu brațele strânse în jurul burții, de parcă încercam să-mi protejez viitorul copil de mine însămi.
8 iunie 2016