Mihail Victus

Mi-am petrecut majoritatea copilăriei într-un sat care se unește cu partea de sud-est a capitalei, ca un copil agățat de piciorul mamei care nu-l dorește. Poate de aceea facilitățile moderne au ajuns cu greu la noi. Neexistând un sistem de canalizare și nici tractorul cu remorcă de mai târziu, care avea să treacă săptămânal să golească tomberoanele (primite ca un cadou din partea primarului, înainte de alegerile locale), după ce s-au acoperit gropile de gunoi și au ridicat peste ele vile și autostrada către mare, eram nevoiți să încărcăm gunoaiele în butoaie. Așezam apoi butoaiele în cărucioare și le descărcam pe câmp, în cele două locuri principale unde le ducea toată lumea.
Pân-a ajunge la vârsta la care să mă supere gândul că puteam fi văzut de fetele de-o seamă cu mine în timp ce plimb pe străzi butoiul urât mirositor (balega de porc fiind principalul ingredient), drumurile la groapa de gunoi semănau cu niște adevărate expediții.
Înarmat c-un băț, scormoneam prin mormanele de pungi, saci și cutii. Odată, după ce nu reușisem să-mi conving unul din frați să se ducă în locul meu (făceam treaba asta cu rândul), am avut norocul să găsesc acolo cincizeci de lei. Alteori dădeam peste jucării aproape intacte. Dar cel mai mult mă bucuram când găseam benzi desenate și cărți. Se întâmpla destul de rar, dar de fiecare dată reveneam la groapa de gunoi cu speranța că avea să mi se îndeplinească unul dintre visele mele cele mai repetitive, și anume să dau peste un sac plin cu cărți. Trăirile de genul ăsta erau atât de intense încât nu-mi dau seama dacă până la urmă visul s-a îndeplinit sau îmi aduc aminte doar de senzația de bucurie trăită în timpul visului.
Dintre cărțile recuperate de la groapa de gunoi, cel mai bine îmi amintesc de-un volum de peste 500 de pagini. Îi lipseau coperțile și ultimele pagini. Dintr-o notă din josul unei file am aflat că era vorba de Robin Hood. Abia peste ani, când mi-am amintit de volum și l-am căutat pe internet, am descoperit că era scris de Alexandre Dumas.
După ce i-am confecționat eu coperțile, din carton alb, pe care l-am desenat pe Robin Hood, am început să citesc romanul. Nu m-a oprit faptul că nu aveam să-i aflu finalul, din cauza paginilor lipsă. A fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am avut, ca cititor. Povestea se întrerupea undeva spre sfârșitul vieții personajului. Intuisem că într-acolo se îndrepta. Faptele păreau să ducă în direcția aia. Doar că, fără o dovadă concretă, imaginația mea și-a putut făuri propriile scenarii. În loc de un final oferit de autor, mi-am imaginat propriile variante. Nici acum, când aș putea oricând face rost de volumul lui Alexandre Dumas (se prea poate, de fapt, să-l am într-un fișier .doc), nu sunt curios cum se termină cu adevărat cartea.
În felul ăsta, am învățat una dintre cele mai importante lecții în ceea ce privește felul în care scriu o poveste. Imaginația cititorului e un ingredient important. Pune-o la treabă. Oferă-i indicii, dar nu-i dezvălui totul (chiar dacă tu trebuie să cunoști foarte bine „totul”). Desigur că pot să apreciez o carte în care autorul stoarce subiectul până la ultima picătură (să aibă grijă oricum să nu plictisească), dar cele care îmi dau voie să umplu singur anumite goluri (intenționate) sunt cele mă atrag cel mai mult.

*Textul mi-a fost inspirat de cei care au citit Fracturi și au rămas cu senzația că ar putea să existe o continuare. Confirm – există mai multe continuări (indiciile se află acolo, în carte). Dar n-au nevoie să fie scrise.

14 aprilie 2020