Pereții se strângeau în jurul nostru și el striga Oh, Jean! Oh, Jean! Sau cel puțin așa mi-l amintesc eu, asta e tot ce a mai rămas din el, din bărbatul de altădată, redus acum la un simplu strigăt, nici măcar o umbră, nimic vizibil, nimic palpabil, doar acel sunet, mai mult un mormăit de fapt, și senzația de căldură înăbușitoare. A fost oricum ceva mai norocos decât mulți alți bărbați din viața mea, despre care nu îmi pot aminti nici măcar atât. Dar au existat și alții, cei cu adevărat speciali, doi sau trei, nu sunt sigură, deoarece se poate să fi împrumutat unele chestii unul de la altul și de fapt să nu fi fost decât unul singur, perpetuat în ceilalți, în acea încercare a mea, inutilă, de a-l repeta, de a-i menține imaginea cât mai clară. Oricât de neserioasă aș părea, o ușuratică probabil în ochii unora, o târfă, o curvă ordinară, o stricătoare de relații, nu am făcut decât să mă bucur de viață și o perioadă am crezut că bărbații îmi pot oferi fericirea, am căutat-o cu ajutorul lor și nu pot să spun că momentele de regulat, tandre sau sălbatice, nu mi-au transmis asta, dar nu era ceva de lungă durată. Am învățat că relațiile fericite țineau doar câteva săptămâni, cel mult trei luni, apoi intervenea plictiseala și bărbații începeau să semene cu tații lor, le urmăream ticurile și orgoliile și mă scoteau din sărite, așa că fugeam cât mai departe și o luam de la capăt, în brațe noi și necunoscute. Asta mă face o târfă? Spuneți-mi cum vreți, cuvintele voastre se lovesc de mine și ricoșează înapoi, am cunoscut destulă tristețe încât cuvintele, oricât de tăioase, să se fi tocit de-a lungul timpului. Am cunoscut tristețea murdară a Bucureștiului și tristețea amețitoare din Copenhaga, tristețea rece din Reykjavik și pe cea amăgitoare a Parisului, dar mai înainte de toate am cunoscut tristețea bărbatului care se consideră nemuritor și strigă Oh, Jean! Oh, Jean! ca și cum și-ar da ultima suflare, atunci bărbatul e cel mai vulnerabil, devine ființa cea mai slabă, l-ai putea împunge c-un ac și ar plesni. Am avut de-a face cu bărbați puternici, erau în stare să mă ridice deasupra capului, să mă facă să mă simt ca o jucărie de plastic, goală în interior, care până la urmă se înmuiau cu totul, ca niște bucăți de lut lăsate prea mult în apă. A, nu, să nu credeți că sunt una din acele feministe radicale. Cred că singurul bărbat pe care l-am urât vreodată a fost tata, dar asta e o cu totul altă poveste, de care nu vreau să-mi amintesc și cu atât mai puțin să vorbesc. Dacă aș aduna oricum toate lucrurile pozitive și cele negative pe care mi le-au transmis bărbații, de-a lungul vieții, fără a măsura impactul psihologic al fiecăruia, ceea ce nu mă interesează în mod special, fiindcă nu îmi place să întorc fiecare faptă pe toată părțile, până ce te ia amețeala și nu mai pricepi nimic, vorbesc adică doar despre o simplă numărătoare, e posibil ca bătălia să fie câștigată de lucrurile pozitive. Orice lovitură de palmă, dată cu intenția de a mă răni, a fost ștearsă de sute de atingeri pline de tandrețe, nu pun la socoteală și pumnii sau călcâiele în stomac, astea sunt cel mai greu de îndurat și nu pot fi șterse, vor sta de cealaltă parte a baricadei, în tabăra lucrurilor negative, indiferent dacă uneori mi-am meritat pedeapsa, până la urmă nu susțin că aș fi o sfântă, am făcut și eu greșeli, dar nicio femeie, absolut niciuna, nu merită un asemenea tratament, nu din partea unui bărbat, cel puțin, pentru că altfel se pot găsi destule motive să ne păruim singure, să ne înfigem unghiile în față și să ne lovim cu genunchii. Am cunoscut o fată, memoria nu mă ajută să-mi dau seama când și nici n-are importanță, nu face fapta mai puțin adevărată, o prostănacă, dar asta nici nu e o scuză, care-a fost lovită în stomac de prietenul ei cu atâta putere că a rămas schilodită pe viață, se pare că i s-a deplasat ceva la coloană, și nici copii nu a mai fost în stare să facă, deși, în prostia ei, și-i dorea mai mult decât orice pe lume. Unele așa își închipuie, că se pot salva în felul ăsta, că un copil seamănă c-un bilet spre o viață de apoi mai bună. Le-aș aduna pe toate laolaltă, dacă ar fi posibil, și le-aș spune că-s niște idioate și m-aș oferi ca exemplu. Despre tatăl copilului meu nu-mi amintesc nimic în afară de acel înăbușit Oh, Jean! Oh, Jean!, nu există nicio altă urmă a trecerii lui peste mine, pielea mi-a fost bătătorită de mii de degete, coapse și mădulare diferite, totuși strigătul continuă să se-audă la fel de recent ca ultima zi liberă, ultima zi în care nu m-a interesat nimic în afară de mine, plutind într-o stare de uitare a prezentului și fugărind în schimb, extrăgând, mai bine zis, din întunecimea trecutului, doar cele câteva amintiri cu adevărat plăcute. M-am închipuit deseori vorbindu-i copilului meu despre acele fragmente de fericire, știam că am nevoie de cineva să mă asculte, altfel mi-aș pierde mințile, și nici despre taică-su n-aveam ce să-i povestesc, mi-ar fi plăcut să-i spun că a fost un tânăr frumos, deștept, c-un viitor promițător, probabil într-o carieră de doctor, aș fi vrut să-i spun că ne iubeam așa cum citești doar în cărți, dar că într-o zi fusese luat la război și de-atunci nu mai știam nimic de el. Aș fi repetat-o de atâtea ori, încât până la urmă aș fi ajuns și eu să o cred, dar între timp mi-am dat seama că nu mai aveau loc războaie în lume, nu din acelea cu eroi și văduve credincioase care așteaptă vești de pe front, așa că am renunțat la idee, mai ales că orice altă alternativă imaginată nu mi-a plăcut la fel de mult. Mă puteți condamna, așadar, că nu mi-am dorit să-l văd, că în dimineața când mi-au adus micul ghemotoc chirăitor lângă patul de la spital, am țipat să-l ia de acolo, că altfel îl omor? Nu aveam ce povești să-i spun. Iar dacă asta, pe lângă târfă, mă face și o denaturată în ochii voștri, nici măcar nu voi încerca să vă contrazic, v-aș spune că mi-aș dori să îmi luați locul, aș face cu mare plăcere schimb de situații, măcar pentru o scurtă perioadă, v-aș urmări și eu de-acolo, din confortul noii mele vieți, dar numai o secundă, fiindcă aș avea grijă să închid imediat fereastra, nu de tot, aș lăsa o fantă pe unde să mă uit uneori, de fiecare dată când aș avea nevoie să am o părere bună despre mine. Cel puțin, aș trăi cu mulțumirea că încă n-am decăzut atât de mult ca femeia de dincolo de fereastră. Fac pariu pe orice că asta trebuie să fie reconfortant.
2 iulie 2019