Dacă ar circula pe internet informația că un copil a primit din partea părinților lui câteva bețe la fund, din cauza unor oarecare pozne, se vor găsi mulți care să-i condamne pe părinții respectivi.
Mi s-au înroșit și mie fesele în copilărie, cu bățul sau scândura (mai puțin dureroasă), de-aia poate nu mă grăbesc să mă alătur celor din partea acuzării, care aleg să vadă fapta, nu și cauza. În cazul meu, pot spune că toate pedepsele au fost meritate. Acum, n-aș putea să jur că au dat și rezultate. M-au învățat oricum să fiu mai prevăzător.
Dintre toate pedepsele, pe una mi-o amintesc în cel mai mic detaliu. Pentru că părinții nu-mi cumpărau cărți, trebuia să fac rost de ele cumva. Uneori le șterpeleam. Alteori le ceream prietenilor să le ia din bibliotecile părinților și le dădeam la schimb jucării și alte chestii, pentru care n-aveam cine știe ce interes.
În majoritatea cazurilor, luam la rând locurile din casă pe unde știam că se țin banii (printre haine vechi, vreun colț de covor sau față de masă, în cărți de rugăciuni etc.) și sustrăgeam câte puțin din ei, până ce adunam suficienți încât să-mi permită călătoriile prin librării și anticariate. Câteodată nu mă puteam abține și luam mai mult decât ar fi trebuit ca fapta să treacă neobservată.
Pentru că eram trei băieți, iar tata figura și el ca suspect, mama, cea care se ocupa de administrarea finanțelor familiale, nu descoperea întotdeauna vinovatul. Chiar dacă figuram ca suspect principal, mă pricepeam să fac pe inocentul. De cele mai multe ori, fratele mai mare, capul răutăților, așa cum era numit, încasa cele mai multe pedepse.
Într-o zi, când mă întorceam acasă de la o raită prin anticariate, mama mă aștepta în cameră. Era iarnă și lemnele trosneau în sobă. Mi-a cerut să-mi dau jos rucsacul de pe umeri. L-a desfăcut și a scos teancul de cărți proaspăt cumpărate. „De unde-ai avut bani?” Explicația că le luasem din economiile proprii nu mi s-a părut nici mie credibilă. Cărțile aveau etichetele cu prețuri pe spate. Totalul ajungea la suma care tocmai dispăruse din salariul tatei. „Du-te și deschide ușa la sobă”, mi-a cerut mama. Nu înțelegeam de ce rămânea calmă, în loc să-mi trosnească o serie de palme bine-meritate. „Acum pune cărțile pe foc, a zis. Să-ți fie învățătură de minte.” A luat o carte din teanc și mi-a întins-o. Era Vulcanul de aur, de Jules Verne, una din acele ediții cartonate în format A4 ale editurii Ion Creangă apărute în anii ’70. Am început să plâng. Preferam să mă bată, în loc să fac așa ceva. Dar mama nu s-a lăsat impresionată. „Hai, că nu plec de aici până nu le pui pe foc. Să vezi ce înseamnă să furi bani munciți.” Plânsetul mi-a fost acompaniat de sughițuri care-mi zguduiau tot corpul când am trecut cartea prin ușa sobei. Mă înecam cu lacrimile și mucii care-mi intrau în gură. Nicio bătaie nu se compara cu durerea pe care-o simțeam în momentele alea.
Probabil că mama n-a rezistat să mă mai privească într-o asemenea stare sau a considerat că mi-era de-ajuns. A ieșit din cameră fără să spună nimic. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot cartea din sobă. Coperțile groase o protejaseră destul de bine. În timp ce o ștergeam, printre sughițuri ceva mai potolite, am văzut că se înnegrise doar o mică parte din partea exterioară a paginilor. Mai târziu aveam să le decupez cu foarfeca. În afară de linia puțin inegală a paginilor, cartea și-a păstrat aspectul obișnuit. Am ținut-o multă vreme în bibliotecă, fără să o pot citi. Aș spune că prezența ei acolo a fost ca o permanentă aducere aminte a furtului, dar faptul că am continuat să fac rost de cărți prin aceleași metode, cel puțin până când mi-am câștigat cinstit primii bani, îmi dă de bănuit că a fost vorba (și) de altceva.
30 martie 2021