MARTORUL I. Că parcă m-ar interesa pe mine dacă m-ai crede sau nu. Degeaba-mi spui ce-a jurat cutare sau nu mai știu cine. Eu am obiceiul meu, de mai bine de zece ani. La cinci jumate, fără niciun minut în plus, trezirea. N-am nevoie să pun ceasul să-mi țârâie. La fel se-ntâmpla și când lucram la cooperativă. Trebuia să fac naveta. Două ore dus și altele două întors. Dar n-am întârziat niciodată. I-ai putea întreba pe vechii mei șefi de echipă, oameni corecți și serioși, dacă te interesezi și-i mai găsești în viață. Erau mai tineri ca mine, dar acuma nu mai există regulă, mor oamenii de tineri, ca muștele, uite-așa, fără motiv, ceea ce nu se-ntâmpla înainte decât foarte rar. În zilele astea se duce omul la doctor și ăla îl trimite acasă fără să-l cerceteze cum trebuie. Stres, îi zice, toate ți se trag de la stres, ia-o mai ușurel, odihnește-te. Dacă nu poți să dormi, e de vină stresul. Dacă îți ies bube pe piele, e de vină stresul. Dacă te doar stomacul și n-ai poftă de mâncare, ai ghicit, tot stresul e de vină. Boala secolului, ce mai!
Na că mă ia gura pe dinainte. Dumneata poți să-mi pui pauză, nu mă supăr. Cred și eu că ai avea altceva mai folositor de făcut decât să asculți la ofurile unei bătrâne.
Îți spuneam că eu la șase am văzut-o chiar acolo, dinaintea blocului, și pot să depun mărturie pentru asta. Am observat-o imediat. Nici n-aveai cum altfel. Așa femeie tânără și frumoasă, înveșmântată toată-n alb și trează la ora aia. Dădea târcoale de colo-colo, nu-și găsea deloc liniștea. M-am întrebat ce problemă o fi muncit-o. Că se citea pe fețișoara ei cât era de disperată. Parcă voia să facă ceva și nu știa cum. Vedeam cât de încruntată se ținea când pășea cu fruntea aplecată. O vedeam bine, chiar dacă ai crede că-i o distanță prea mare pentru cineva de vârsta mea. N-am avut niciodată nevoie de ochelari. Îl moștenesc pe tata. A trăit până la nouăzeci de ani și până-n ultima clipă îi băga mamei ața în acul de cusut fără vreun efort. La puțină vreme s-a prăpădit și ea. Nu putea să se descurce fără ajutorul lui și s-a mâhnit prea mult. Când o viață întreagă o petreci lângă cineva, ți-e greu să te dezobișnuiești și să începi să trăiești de unul singur. Asta te poate omorî, oricât de bine te-ai ține cu sănătatea. Al meu s-a prăpădit de tânăr, așa că poți spune cumva c-am avut noroc. Accident de aviație. Tocmai ce-l promovaseră…
Așa, domnule, trage-mă de mânecă. Nu-i cu supărare.
Și ziceam că se-nvârtea tânăra femeie pe-acolo și din când în când se oprea în fața blocului și se uita țintă la el, de parcă era gata să-și facă curaj și să intre. Dar imediat o lua de la capăt. Dacă eram îmbrăcată coboram să o-ntreb ce o necăjește. Sfatul altuia poate fi de ajutor în cazurile astea. Și acuma îmi pare rău că n-am făcut-o.
La șase și-un sfert fix s-a mai uitat o dată la bloc, a tras aer în piept și s-a apropiat de ușă. Avea cheie.
MARTORUL II. Din păcate, nu am cum să fiu absolut sigur. Îmi duceam copiii la școală. Putea fi oricât între șapte și șapte treizeci. Mai mereu se uităm câte ceva sau unul din copii se trezește că are nevoie urgentă la toaletă. Se întâmplă numai când soția lucrează în schimbul trei și mă ocup eu de treaba asta. Dacă s-ar fi aflat ea în locul meu, v-ar fi spus cu precizie maximă când ar fi văzut-o pe femeia aceea. Chiar are atât de multă importanță? Am înțeles că faptele sunt cât se poate de clare. Nu știu în cel fel v-ar mai putea ajuta declarația mea. A trebuit să mă învoiesc de la serviciu ca să ajung aici. Nu era momentul cel mai potrivit. Dar, în fine, dacă insistați…
Am auzit-o pe fetiță, pe Ana, țipând. Ieșise pe scară. Am crezut că s-a lovit. M-am dus repede și acolo stătea femeia. Se uitau una la alta și păreau la fel de speriate. Mai târziu, Ana mi-a spus că a crezut că era o fantomă. Arăta ca una. Dac-aș fi dat deodată așa peste ea, fără să mă aștept, cred că m-aș fi speriat și eu puțin. Îmbrăcată toată în alb și cu părul lung și împrăștiat. Chiar părea scoasă dintr-un film de groază. I-am dat bună dimineața și nu știu dacă mi-a răspuns. O fi șoptit ceva în timp ce urca scările mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Părea fixată pe ceva. Se uita prin noi, parcă nici n-ar fi existat. Aia mică și-a revenit cu greu din sperietură. A dormit greu noaptea, lângă maică-sa.
MARTORUL III. Că doar n-a fost o fantomă. Eu nu cred în bazaconii de-astea. În plus, a lăsat urme pe jos, după ce tocmai dădusem cu mopul. Nici nu și-a cerut scuze, nici nimic, a trecut așa, ca bezmetica. Mi-a venit să strig după ea, să-i atrag măcar atenția că nu e frumos să-ți bați așa joc de munca altuia. Așa trec unii și în viață, fără vreo jenă. Calcă pe alții în picioare. Nu mă supăr eu de obicei din atâta, dar uneori știți cum e, o picătură în plus și gata, ți le-amintești pe toate.
Ora? Cam opt fără douăzeci. La fix termin mereu și mai aveam un singur etaj.
MARTORUL IV. Pe scurt. Nu am nimic important de spus. Ora șapte fără opt minute, da. Eram în întârziere. Am trecut pe lângă ea fără să îi acord atenție. Pierdeam autobuzul. Am recunoscut-o din descrierile celorlalți. Mai mult de atât nu știu.
MARTORUL V. Ar fi trebuit să-i înfig eu mâna în păr, așa cum aveam de gând, și nu s-ar mai fi întâmplat nimic din toate astea. M-ați întrebat mai devreme cât era ceasul. Două-trei minute peste ora opt. Încuiam ușa când mă pomenesc izbită într-o parte, mai-mai să mă întindă pe podea și să-mi și scrântesc vreun picior. Neghioaba stătea în loc și se uita la mine ca la felul zece. Ce-i cu graba asta? am întrebat-o. De ce nu te uiți pe unde mergi? Așa poți să ologești pe careva pe viață. Și doar stătea și se uita. M-am gândit că o speriasem, că o luasem prea tare și că nu intenționase până la urmă să dea peste mine. Se mai întâmplă. Așa că m-am calmat, chiar am făcut o glumă, cum că am scăpat întreagă și nu va fi nevoie să-mi plătească pensie alimentară. Neghioaba nimica. Nici pâs. Ca și cum ai vorbi c-un tablou. Am încercat să nu mă enervez. Lumea e plină de idioți. Mi-am încuiat ușa.
MARTORUL VI. Primul pacient îl aveam programat la nouă. Așezam câteva cute pe care le observasem într-un colț al canapelei. Atunci s-a auzit primul strigăt. Pe moment nu l-am băgat în seamă. Nu era ceva chiar neobișnuit. În general mă refer, deoarece rareori se auzea vreun zgomot de genul ăsta prin zonă. Tocmai de aceea am ales să-mi stabilesc biroul acolo. Nu este bine să existe niciun fel de distragere în timpul ședințelor, mai ales după ce reușești, în sfârșit, să-ți transporți pacientul într-o stare de profunzime unde se distanțează de tot ce-l înconjoară. Nu-mi propun totuși să vă plictisesc prin asemenea explicații inutile.
Când s-a repetat strigătul, am încercat să îmi dau seama de unde provenea. Tonul fusese prea slab ca să realizez că era de fapt o exclamație de spaimă, altfel nu aș fi pierdut vremea și aș fi telefonat imediat la poliție. Înainte aveam biroul în apropierea Universității și niște tineri au închiriat apartamentul de deasupra. Știți cum sunt tinerii. Nu le condamn în niciun fel excesele, dar obiceiurile lor îmi dădeau ședințele peste cap. Ajunsesem să sunt des la poliție. Se făcea liniște o vreme, apoi o luau de la capăt. M-am gândit că se întâmpla și de astă dată la fel. Chiar dacă am avut grijă să caut un spațiu cât mai departe de universități și licee.
Strigătele se întețiseră și ieșisem pe scară, ca să depistez de unde proveneau. Luasem deja decizia să sunt la poliție, dar mi-ar fi convenit mai înainte să știu împotriva cuiva făceam plângerea. Poate că se dovedea a fi doar un caz excepțional și se putea rezolva cu un simplu avertisment venit din partea mea.
De-acum nu se mai auzea niciun sunet și mă pregăteam să renunț. Trebuia oricum să îmi sosească pacientul, dintr-un moment în altul. Mă aflam în dreptul apartamentul patruzeci și trei. Ușa s-a deschis brusc și abia dacă am reușit să fac un pas într-o parte. O femeie a trecut repede pe lângă. S-a oprit câteva clipe și și-a întors fața spre mine. Avea o expresie imobilă, dură, ca al unei statui grecești. Privirea ei parcă m-ar fi fulgerat. Era privirea cuiva care tocmai înfăptuise ori văzuse ceva oribil. Cred că o șocase și pe ea ceea ce tocmai făcuse. Nu ne credem în stare de fapte odioase și când ajungem să le comitem nu ne vine deloc ușor să acceptăm asta. Să nu uităm că până la urmă suntem animale iraționale. Instinctul se află acolo, bine înrădăcinat în noi, nu a fost șters de miile de ani de evoluție. Eu îi cred pe oameni în stare de orice. Tocmai de aceea nu m-am lăsat copleșit de situație. Femeia a coborât scările, fără să se grăbească. Se mișca ușor, ca și cum ar fi plutit.
M-am întors către apartament. Știam că ceva rău se întâmplase acolo. Aveam doar nevoie de o confirmare. Ușa stătea întredeschisă. Am împins-o cu grijă. Am văzut trupul soției, întins lângă canapea. Picioarele soțului se vedeau ceva mai încolo, pe jumătate ieșite din baie. I-am cunoscut vag. Câteva schimburi de saluturi, de complezență. Îmi făceau impresia unui cuplu reușit.
M-am întors în birou și am sunat la poliție. Dacă doriți, vă pot ajuta să faceți un portret-robot al femeii. Am o memorie vizuală foarte bună. Încă o mai căutați, din câte am aflat. Nu se poate să se fi evaporat pur și simplu. Mi-e teamă să nu își fi luat viața la rândul ei. Se întâmplă destul de des. În locul dumneavoastră aș începe să inspectez apele Dâmboviței. Îndrăgostiții au tendința să prefere dramatismul. Presupunând, bineînțeles, că avem de-a face cu o crimă pasională. Toate faptele par să indice faptul acesta. Dar știți dumneavoastră mai bine cum să vă faceți treaba.
5 octombrie 2017