„Ce așteptări să ai, ținând cont că trăim într-o țară care se bate pentru primul loc la analfabetism în Europa?” îi răspundeam lui Adrian Scriminț cu puțin timp în urmă, când mă invitase să stăm de vorbă la emisiunea radio ProContra. Mă întrebase dacă publicarea romanului meu, Fracturi, avea impactul așteptat. Nu a fost momentul și nici n-am dispus de timpul necesar pentru a dezvolta subiectul. O voi face aici.
Ce înseamnă, deci, să debutezi într-un mediu în care cititul a devenit un obicei foarte rar întâlnit? La fel de rar ca o tânără frumoasă îndrăgostită cu adevărat de un miliardar bătrân și urât. S-au făcut unele sondaje din care reiese că doar 2,8% din români citesc o carte pe lună. Asta înseamnă că există un public-țintă format din maxim 500.000 de persoane (din peste 19 milioane) – aș fi curios să aflu câți dintre ei citesc literatură semnată de autohtoni, fiindcă se știe că scriitorii străini au întâietate pe listele de lecturi ale românilor. Acum, imaginează-ți că pe numărul ăsta infim de cititori se bat nenumărate edituri, dar și autori care au ales calea self-publishing-ului. Nicio surpriză, așadar, dacă începi să ai senzația că ești înconjurat de mai mulți scriitori decât cititori. Până la urmă, excluzându-i pe cei care deja s-au văzut publicați, o parte din procentul ăla e format din oameni care la rândul lor visează s-și vadă numele pe o copertă de carte. Nu-i nimic rău în asta. Doar că trebuie să fim realiști.
Te aștepți să publici o carte care să bată recorduri de vânzări în România? Chiar dacă s-ar întâmpla asta (în 99,9% din cazuri nu se întâmplă), nu e o statistică impresionantă, în comparație cu alte țări, unde chiar se citește, iar tirajele nu se învârt în jurul a doar câteva sute de exemplare.
Apoi, dacă țintești spre un rezultat care, în cel mai fericit caz, nu poate fi altul decât modest, cum ți-ai propus să convingi cititorul român că merită să-ți cumpere cartea? Dacă nu ești cât de cât cunoscut, dacă nu ai cunoștințe în breaslă, care să pună o vorbă bună pentru tine și care să te ajute să-ți promovezi cartea, oricât de bună ar fi ea, probabil că va trece neobservată. Sau poți să investești serios într-o strategie de marketing și să dai lovitura c-un volum scris după rețetele comerciale. Oricum ar fi, îți urez succes!
Cu mulți ani în urmă, când încă n-aveam habar cum stă treaba cu literatura în țara asta, am strâns într-un fișier Word câteva proze scurte și l-am trimis unor edituri. Câtă naivitate! Am primit un singur răspuns, în care mi se spunea că volumul poate fi publicat, singura condiție fiind să finanțez eu tipărirea. Bineînțeles că n-am acceptat, oricât de mult mi-aș fi dorit să se întâmple asta. Mă felicit și acum pentru decizia luată. Între timp s-au mai scurs vreo zece ani. Am continuat să scriu și să o fac tot mai bine. Într-un singur an, am câștigat cinci premii literare cunoscute. Au urmat și altele. Mi-am spus că mă aflu pe drumul cel bun. Proza scrisă de mine era apreciată de niște oameni cu care nu aveam nimic de-a face; în laudele celor apropiați nu m-am încrezut oricum niciodată.
Pe la jumătatea anului trecut, m-am simți pregătit să fac pasul cel mare, spre debut. Mi se publicaseră deja povestiri în cele mai bune reviste, dobândisem ceva recunoaștere (chiar dacă într-un mediu restrâns), primisem aprecierile unora dintre cei mai cunoscuți critici din România, aveam un roman terminat și mai scrisesem patru până atunci (reduse la a fi doar niște foarte bune exerciții). Singurul meu minus era că mă concentrasem doar pe scris. Nu cunoșteam pe nimeni care să pună o vorbă pentru mine, care să mă recomande editorilor. Eram (sunt) un outsider. Fiind conștient de asta și neavând, ca urmare, niciun fel de așteptări, am făcut o listă cu editurile la care mi-aș fi dorit să public. Nu m-a descurajat faptul că majoritatea emailurilor n-au primit măcar un răspuns de refuz. Aveam încredere în romanul meu.
Mi-aș fi dorit să primesc un refuz însoțit de un motiv credibil, în locul tăcerii. Indiferența lasă un gust mai amar decât un refuz argumentat. Probabil că mulți dintre editori nici măcar n-au citit manuscrisul.
Nu aveam un nume suficient de cunoscut care să garanteze că volumul s-ar vinde măcar atât de bine încât să acopere costurile de tipărire. Mai există oare edituri care să-și asume riscuri cu necunoscuți? Nu e o surpriză că se preferă publicarea unei cărți modeste (ca subiect și abordare), semnate de-un nume cunoscut sau cu potențial comercial, în locul unei cărți promițătoare, semnate de-un neica-nimeni. Înțeleg, desigur, că editurile au devenit tot mai mult niște afaceri și mai puțin elemente de promovare ale literaturii, dar totuși…
După lipsa de reacția a celor mari, am luat decizia să merg mai departe cu editura Vremea. Colaborarea a decurs neașteptat de bine. (Am un prieten care a publicat la una dintre cele mai importante edituri din România și n-are multe lucruri pozitive de spus despre experiența asta.) Pe lângă dialogul excelent purtat cu reprezentanții editurii, am avut unele avantaje pe care nu cred că le-aș fi găsit la editurile principale unde voiam să public. În primul rând, s-a acceptat designul de copertă făcut de mine (mai lucrasem la vreo zece variante). În continuare, printre altele, interiorul cărții a fost paginat ținându-se cont de preferința mea de-a nu coborî sub un anumit număr de cuvinte pe filă. De exemplu, o ultimă ediție a Marelui Gatsby s-a publicat la Polirom într-un volum de 216 de pagini (am exclus ediția de buzunar, unde ajunge la 240), pe când Fracturi, care are același număr de cuvinte, nu depășește 176. Nu-mi plac acele cărți în care scrisul și spațierea sunt exagerate, pentru-a mări numărul paginilor și-a justifica astfel prețul piperat. Mi se pare o păcăleală.
Ei bine, da, sunt un perfecționist. Am vrut ca totul să iasă așa cum trebuie. Tot ce ține de mine, adică. Din același motiv, înainte de-a decide că manuscrisul e gata, am revenit pe el și l-am șlefuit până ce am ajuns la 50.000 de cuvinte, în loc de peste 70.000, cât avea inițial.
Acum, după introducerea atât de necesară, e cazul să revin la subiect și să încerc să dau încă o dată răspunsul la întrebarea pusă de Adrian Scriminț. Ce așteptări am avut de la publicarea romanului și câte dintre ele s-au îndeplinit? Nu aș fi complet cinstit dacă aș afirma că n-am avut niciun fel de așteptare. Oricât de pesimistă ți s-ar părea situația, tot există speranța că munca nu-ți va fi complet trecută cu vederea. Am pornit de la a-mi imagina un număr minim de cititori, care să rezoneze cu cele scrise în carte. Așa că, pentru că am avut așteptări mici (nu fiindcă nu aș crede că romanul n-ar merita mai multă atenție, pentru că într-adevăr merită, ci din motivele mai sus enumerate), reacțiile celor care au citit romanul, exprimate în mesaje private sau făcute publice, au fost primite cu o mare sărbătoare interioară. Asta m-a încărcat cu suficientă energie și entuziasm pentru următorul proiect. Și mi-am promis ca și în continuare să scriu cum îmi place mie, să continui să mă provoc și să-i provoc pe eventualii cititori. Iar cartea își va vedea mai departe de drumul ei. Totul e așa cum trebuie.
05 martie 2020